vineri, 29 noiembrie 2019

Marta și fotografia ucigașă









Fabuloasa poveste a Martei Vasiliu, adolescenta care a trăit 10 ani în iadul siberian, doar fiindcă a apărut într-o fotografie

Cum de trăiesc?

„În fiecare zi, în fiecare clipă, mă miram: «Cum de mai trăiesc? De ce eu și ceilalți nu?…». Mureau toți în jurul meu. Dimineață, când plecam la mun­că, ieșeau cu noi prin poarta lagărului și căruțele cu morți. Mă uitam și mă întrebam: «Îmi vine și mie rândul?». Dar tot eu îmi răspundeam: «Nu, eu n-o să mor. Că am doar 16 ani, ei sunt bătrâni…». 95% din cei care-au fost acolo au murit. Am stat între ei 10 ani de zile. În lagărele de la capătul lumii, la țărmurile Ocea­nului Înghețat. Locul acela a fost Iadul pe pământ”.
Marta Vasiliu are un zâmbet de fetiță. Stă-n mijlocul unei sufragerii largi, din mijlocul unui apartament cu­rat și pustiu, aflat la etajul zece al unui bloc de unde vede orașul Constanța, până departe în orizontul mării, orașul unde s-a născut acum 90 de ani. Îmbră­cată într-o rochie albastră, vorbește des­pre destin. Despre cum se poate schimba în orice secundă. Asta încă o uimește. Cum ar trebui să-ți trăiești viața, știind că-n următoarea secundă ai putea muri. „Mie, la 15 ani, mi s-a rupt craca de sub picioare. Brusc. Totul a pornit de la o fotografie. Mult timp m-am întrebat ce-ar fi fost dacă nu s-ar fi făcut acea fotografie, în amiaza aia însorită din vara anului 1941. Secunda aia… Îmi aduc aminte totul. Ce-ar fi fost dacă fotograful n-ar fi apăsat pe buton. Din acel moment, vreme de 50 de ani, viața mea a fost doar chin și frică”.
Marta Vasiliu s-a născut în Constanța. Părinții se mutaseră aici din Bălți (Basarabia), deoarece tatăl era navigator. În 1935, el a murit într-un acci­dent pe mare. Marta îl ține minte. Avea 6 ani și stătea lângă sicriul lui. După cinci ani, mama s-a re­că­sătorit. Tatăl vitreg fusese însurat cu o nemțoaică și a avut cu ea trei copii: doi băieți și o fată. Divor­țase, fiindcă n-a vrut să plece cu ea în Germania, la începutul războiului. Au plecat copiii cu mama. În Germania, cei doi băieți s-au înrolat în armata lui Hitler și au plecat pe front. În drum spre Rusia, s-a întâmplat ca regimentul lor să se oprească trei-patru zile la Constanța. Evident, au vrut să își vadă tatăl și sora vitregă. Înainte să plece, au făcut toți cinci o fotografie.
Bunica din Basarabia
Marta Vasilescu, femeia care a învins iadul
Îmi descrie din memorie fotografia. Părinții, șe­zând pe două jilțuri ușor întoarse spre centrul ima­ginii. În spatele lor, băieții, în picioare, de-o parte și de alta. Iar în față, ținându-și mama de mână, ea, Marta Vasiliu. Micuță, îmbrăcată într-o rochie albă, cu dantelă. „Eu aveam 11 ani, ei 20. Erau frumoși, înalți. Foarte mândri de uniforma lor, că făceau parte dintr-o armată așa mare și puternică, precum cea germană. N-au fost supărați că tatăl lor s-a recăsătorit, ba chiar erau bucuroși pentru el. Mie mi-au adus bomboane, bunătăți. În ultima seară, m-au învățat în germană rugăciunea «Tatăl Nos­tru». Doar două zile i-am văzut, atât. Au plecat veseli, cu armata germană, convinși că vor câștiga războiul. După nici un an, tata a primit telegramă că au murit amândoi la Stalingrad. Țin minte că stătea pe un scaun, tăcut, și tot citea telegrama aia. Spre seară, i-a cedat inima. Acolo, pe scaun, cu foia cea albă în mână”.
Au rămas singure, mamă și fiică. În iarna lui ’43, au plecat în vacanță, la bunica din Basarabia. Marta a luat cu ea și albumul cu fotografii, ca să i-i arate bunicii pe chipeșii ei frați germani. Au pe­trecut acolo Crăciunul și Anul Nou. Înainte de Bo­bo­tează, bunica i-a propus mamei să nu se mai în­toarcă în România. „Țin minte cum îi zicea: «Ce rost mai are să rămâneți acolo singure, străine? E război, bărbații ți-au murit. Constanța-i oraș mare, port, poate să fie oricând bombardat. Aici vă e rostul, să fim împreună…». Până la urmă, mama a zis da. A spus că se duce la Constanța doar pentru câteva zile, să rezolve cu niște acte, apoi se întoar­ce. Am dus-o până la gară, la Bălți. Am iubit-o mult pe mama mea. Atunci a fost ul­ti­ma oară când am văzut-o”.
Frontul s-a întors cu o rapiditate incre­dibilă. Ru­șii au ocupat Basarabia și granița s-a închis. Mama n-a mai putut să se întoar­că. Sovieticii au pornit din casă în casă, făcând per­cheziții sălbatice, arzând în mijlocul ogrăzilor orice cărticică în limba ro­mână. Din casa bunicii au luat mai multe docu­mente, puse într-o cutie. Printre ele, albumul cu poza celor doi frați germani. În nici trei zile, au chemat-o la primărie doar pe fetiță. „Acolo mă așteptau doi polițai rusnaci. Bunica mă strân­gea de mână, îi întreba mereu de ce vor să mă ia cu ei. Nu i-au răspuns. Țin minte cum se îndepărta mașina și, prin geamul din spate, o vedeam pe bu­nica îm­pietrită în praful din curtea aceea goală a primăriei. Nu plângea. Doar se uita la mine așa, cu gura întredeschisă. A fost ultima oară când am văzut-o. Ziua aia, n-o s-o uit niciodată: era exact 9 mai, 1945. Ziua când s-a terminat războiul. Chiar în acea zi au început să mă tortureze. Aveam 15 ani. De atunci, mi s-a terminat viața”.
„Pui de năpârcă nazistă!”
Un soț pentru eternitate
Marta Vasiliu nu are boli. N-a avut niciodată. La 90 de ani, e foarte vânjoasă-n mișcări. Poate foto­gra­fiile n-o arată, dar pe mine m-a uluit. Când m-a așteptat jos, în stradă, crezusem c-am greșit persoa­na. Chiar n-o poți numi „o bătrână”. Pielea chipului i-e bine întinsă, rozalie chiar. Dinți mici și încă buni, părul des, cu rădăcină puternică. Doar pe brațe și gambe poți vedea urmele torturilor de acum 75 de ani. Cicatricile acelea (mi le arată) încă săpate în carne sunt făcute de… bocanci. Tălpile unor băr­bați ce loveau din toate părțile o fetiță de 15 ani. „Pur­tam două cozi împletite pe atunci, fiindcă eram elevă. Imediat ce-am intrat în sediul Secu­rității, m-au apucat de cozi și m-au izbit cu fața de un zid: «Pui de năpârcă nazistă!…»”.
Marta Vasiliu nu vrea să detalieze ororile. Nu fiindcă s-ar ține puternică. Nici din motiv că trau­mele-s prea dureroase și nu mai vrea să își amin­tească. Pentru ea contează doar adevărul. Înțelesul destinului. Încercând, cumva, să-i găsească sensul. „Ce-aș putea zice? M-au bătut cu bestialitate în fiecare zi, timp de jumătate de an, fără măcar să pricep de ce. Asta-i”. I-au adus traducător și-au schingiuit-o să vorbească în limba germană, deși ea nu știa deloc limba. Doar „Das Vaterunser”, acea mică rugăciune învățată de la frați. Nici rusește nu știa deloc. Ce voiau de la ea? Abia după vreo săptă­mână a înțeles: fotografia!… Aproape că uitase. „Rușii nu i-au iertat niciodată pe români, fiindcă le-au încălcat teritoriul alături de armatele lui Hit­ler… Niciodată, până azi”, zice. Au ținut-o jumătate de an în arestul din Bălți, așteptând să împlinească 16 ani. Așa era la sovietici majoratul. Imediat ce-a făcut vârsta, au judecat-o în grabă, tot în limba rusă, de către Sovietul Suprem al URSS. Singura probă: acea poză, care a fost arătată cu strigăte de mânie, întregii instanțe. Translatorul român doar i-a comu­nicat sentința: 10 ani de muncă silnică. Și gata.
„În miez de noapte, ne-au trezit pe toți deținuții. Eram adunați la penitenciarul central din Chișinău. Începuse frigul de toamnă târzie. Deodată, un gar­dian a dat ordinul, țipând: «Scularea! Încolonarea! Hai, repede, repede!…». Ne-au împins pe toți spre poarta închisorii: «Repede, hai, mai repede!…». Fiecare am primit câte o boccea. Eram sute, mii de oameni. Ușile mari s-au deschis și am fost duși pe jos, în pas alergător, până la gara din Chișinău. Acolo am văzut trenul. 14 vagoane de vite. Peste 100 de oameni ne-au băgat în câte un vagon. Înainte de a urca, ni s-a porun­cit ca, până la destinație, să nu se audă nicio șoaptă. «Înțeles?!», a mai strigat o dată santinela, în rusește. Toată lumea amuțise. Nimeni, absolut nimeni, nu știa unde o să ne ducă…”.
Drumul a durat aproape trei săptămâni. Prima oprire a fost într-un oraș, Iaroslav, unde au stat o zi și o noapte. Au crezut că îi vor elibera. Apoi a început să fie mai frig și trenul nu se mai oprea. Întreg vagonul avea o singură ferestruică, fără geam, doar cu gratii. „Ningea și zăpada-i acoperea pe oamenii ce dormeau sub fereastră. Înce­puseră să moară. Mă uitam prin pătrățelul cu gratii la stelele de pe cerul înghețat. Pierdusem șirul zilelor. Ce căutam eu acolo? Un copil. Singu­ră, între toți oamenii ăia flămânzi și murdari… Ce ar trebui să fac acum? Mi-am zis că trebuie să iu­besc oamenii. Dacă vreau să scap cu viață. Să nu mă cert niciodată de la un polonic de mâncare. Să mă gândesc că mâine poate mă vor elibera. Mâine, mereu mâine. Așa am gândit…”.
La minus 50 de grade
Trenurile morții
Într-un târziu, trenul s-a oprit. Ușile vagoanelor s-au deschis, pe rând. Oamenii se uitau uluiți: peste tot în jur, doar zăpezi fără sfârșit. Gardienii i-au încolonat pe singurul drum existent, abia schițat prin ghețuri, ce pornea spre un orizont cu păduri înce­țoșate. Se aflau în capătul Siberiei, sub ultimele piscuri de miazănoapte ale Uralilor. Locul de unde nimeni nu avea șanse să se întoarcă viu.
„Lagărul nostru era așa: 10 000 de oameni în­ghe­suiți în niște barăci lungi, din lemn, înconjurate cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Nici nu era nevoie de garduri, că n-aveai unde să fugi. Pe mii de kilometri erau doar pustietăți polare. În fiecare zi, la 6 dimineață fix, plecam la locul de muncă. Cam o oră-două făceam până acolo, flancați de jandarmi cu câini. Prin viscol, ger de -40º. Am prins deseori și -50ºC, la frigul ăsta, simți că te sufoci, te ustură aerul pe care-l tragi în piept. Noi, femeile, mai întâi am construit o «cale ferată din lemne». Pe aceste șine trăgeam niște vagoneți imenși (tot din lemn), plini cu arbori tăiați din pă­durile siberiene. Copaci, uite-așa de groși (des­chide cât poate brațele) și înalți, pe care-i dărâmam cu joagărul, câte două femei. Când cădea un copac din ăla uriaș, producea un suflu ca și când ar fi căzut o bombă. Cine era prins de suflul ăla, nu se mai ridica de jos. Luam pe umeri buștenii de 6 metri lungime – două femei de-un capăt, două din celălalt – și îi căram prin zăpezi câțiva kilometri, până la vagoane. De acolo, șase femei împingeam aceste vagoane, până pe malul unui lac curgător, numit Peciora. Și-o luam iar de la cap. Totul con­tra-timp, că trebuia să faci norma. Altfel nu primeai mâncare toată ziua și asta însemna că ești mort. Masa venea la locul de muncă – un terci de arpacaș căruia-i ziceau «cașă», o coajă de pâine neagră. Eram slabi ca la Auschwitz, abia ne mai țineam pe picioare. Eu mereu făceam norma. Mi-am dat sea­ma de un secret al lor: dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să muncești continuu. Dacă te odihneai doar cinci minute și te așezai jos, erai mort. Trebuia să fii mereu în mișcare, să nu ți se relaxeze gân­durile. Altfel, înghețai imediat, ca într-un somn plă­cut. Am văzut oameni care s-au dezbrăcat de haine și ni le-au dat cadou. Apoi se așezau goi pe zăpadă. Ca niște statui vinete. «Plec să mă odihnesc», zi­ceau. Nu era zi să nu moară oameni. La sfârșitul programului, trebuia să ne luăm morții în spate și să-i ducem înapoi în lagăr. Asta era important: să vină același număr înapoi. Vii sau morți, nu le păsa. Voiau doar să-i numere. Eu am cărat în spate sute de femei. Cu unele devenisem chiar prietene. Vă spun, toți cei pe care i-am cunoscut acolo, toți au murit. Toți! Nici n-apucam să-i cunosc bine. Nici nu am de cine să îmi amintesc…”.
Condamnare la tăcere și teamă
După 10 ani, rușii au socotit că poate pleca. Dar nu i-au dat drumul din Siberia încă vreo trei luni. Marta le-a spus că nu e legal (învățase bine rusește), că ea și-a ispășit pedepsa. N-o băgau în seamă. Într-un final, au trimis-o cu domiciliu forțat tot în Rusia, într-un sătuc la 80 de km de Odessa. Acolo au mai ținut-o doi ani. Au băgat-o să muncească într-un colhoz, să locuiască la o „gazdă” ce dădea zilnic raportul despre ea la KGB…
Iar într-o dimineață, a fugit. A zis că merge la muncă, dar s-a dus direct la „rată”, spre Moscova. Cu greu a obținut audiență la Ambasada României, după trei zile de așteptări pe străzi. În fața amba­sadorului, s-a străduit să nu plângă, motivând că e unicul copil al unei mame care de 12 ani nici nu știe dacă mai trăiește. Ambasadorul i-a spus să se întoarcă de unde a plecat. Să fie cuminte, să rămână în acel sătuc și să aștepte pașaportul, că ei „se vor ocupa”. Și după patru luni, chiar a venit. Un securist o aștepta la pri­mă­rie, cu pașaportul în mână. „Mi s-au umezit ochii de la­crimi. Am întins mâna să îl iau, dar rusnacul l-a tras: «Nț, nț! Trebuie să mai aștepți și viza de ieșire din URSS!…». Am mai așteptat 6 luni. Munceam zi de zi la colhoz, nu mă mai gândeam la ni­­mic. Într-o di­mi­neață, m-au strigat de pe câmp: «Hai­de, bă, că ți-au ștampilat și pașa­portu’ ăla al tău!…». Înainte să mi-l dea, mi-au întins o foaie de hârtie și un stilou. M-au pus să scriu, cuvânt cu cuvânt, ceea ce îmi dic­tea­ză ei. Țin minte și acum acea de­clarație: «Subsemnata Mar­ta Vasiliu, declar că, în clipa când voi trece fron­tiera Româ­niei, ni­ciodată, nicăieri, nici priete­ni­lor, nici rudelor celor mai apro­piate și nici în bio­gra­fiile ce vor urma, nu voi po­meni despre închisorile și la­gărele prin care am tre­cut…». După ce am sem­nat, un bărbat s-a apropiat de mine și m-a avertizat: «Ai grijă, sper că nu vrei să te întorci de unde ai plecat. Poate fi și mai rău. Noi stăpânim la voi tot ce miș­că. Și e păcat de tine, că ești încă tânără». Și mi-a dat pa­șa­por­tul: «Gata, ești liberă!». Am înțeles încă de-atunci că ceea ce iscălisem era ca un pact cu Dia­volul. Condam­na­rea la tea­mă și tăcere, până la sfârșitul vieții. Înainte de a pleca, am rugat o prietenă din sătucul ăla rusesc să trimită o scrisoare pe adresa unor vecini de-ai mamei. Eu n-aveam voie să scriu, așa cum îmi fu­sese interzis în toți anii de lagăr. I-am scris: «Ma­mă, vin acasă, în câteva zile. Probabil că n-ai să mă mai recunoști. Mă întorc în țară». Am plecat cu trenul Odessa-București-Constanța. În ace­lași com­partiment mai erau două persoane în vârstă, ro­mâni, soț și soție, care veneau tot de la Odessa. Cam 65-70 de ani aveau. Când am trecut granița, am ieșit pe culoar, mi-am lipit fața de geam și am început să plâng, că văd pământul țării. Doamna din compartiment a observat și a ieșit du­pă mine, crezând că-mi este rău. Mușcam din pumn și mă străduiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abține. Doamna tot insista, întreba cu ce poate să mă ajute. I-am spus că plâng fiindcă bunica mea rusoaică a murit deunăzi într-un spital din Odessa. Aceasta a fost prima minciună. De atunci am tot mințit, toată viața…”.
Mormântul proaspăt al mamei
Nunta părinților
Au așteptat-o la gară cei mai buni prieteni de familie. Cei cărora le trimisese scrisoarea. N-au recunoscut-o nici când s-au apropiat la doi pași de ei. Apoi au luat-o în brațe și au sărutat-o. „Dar mama unde e?”, întreba mereu. Oamenii au dus-o acasă la ei. Abia a doua zi i-au spus adevărul: „Marta, trebuie să-ți spunem că mama ta a murit de atac de cord, când a primit scrisoarea ta. Ne pare rău. Emoția a fost prea mare, pentru ea”. A citit și i s-a oprit inima. Marta a căzut în genunchi și a țipat. Tare. O dată, de două ori, de zeci de ori… „Pe moment, am crezut că îmi pierd mințile. Am simțit așa, ca o lovitură puternică în cap, și nu mai găseam niciun sens, să fac sau să spun ceva. Trei­sprezece ani supraviețuisem doar cu un singur gând: să o văd. Atât. Venisem de la capătul lumii doar să o mai văd…”. A tre­ia zi, cei mai buni prie­teni de familie i-au spus: „Mar­ta, de mâine nu vei mai putea lo­cui la noi. Deja am riscat. A­vem o fiică de cres­cut, iartă-ne!”. Ea i-a înțeles și nu i-a judecat. Era nor­mal să le fie frică. S-a trezit în mijlocul străzii. Nu mai avea absolut pe ni­meni. Mama sa trăi­se până atunci în chirie, aș­tep­tând-o. Așadar nici casă n-avea. Nici măcar vreun amic îndepărat. Și ori­cum nu putea ape­la la cineva, fără a-i face probleme. „Ca o ciumată, așa mă simțeam. Exclu­să total din lume. M-am dus vis-à-vis într-un părculeț, pe o bancă, gândin­du-mă ce aș putea face. Era soare, câ­țiva copii se zben­gu­iau înaintea mea. Mă uitam la ei și, deodată, parcă așa, m-am înve­se­lit cumva. Mi-am zis: «Ha, ha, după atâtea prin câte am trecut, oare chiar n-o să mă pot descurca tocmai aicea, în țara mea?…”.
Găsirea iubirii
Marta s-a descurcat foarte greu. A trăit ani de zile într-un bordei, cât timp și-a terminat liceul. Apoi s-a înscris la o școală tehnică de contabilitate. L-a întâlnit pe medicul Nicolae Vasiliu, care s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o de soție. „Și azi mă emo­ționez de cât de mult a putut să mă iubească acest om. Nu i-a păsat de gura lumii, de nimic. Nici de prieteni, nici de maică-sa, care-i zicea mereu: «Nicu, tu chiar nu vezi că fata asta nu are pe NI­MENI!? Tu ești medic, ai o «situație», cum să te înhăitezi așa cu una luată de pe stradă?…» A venit după mine, oriunde m-am dus. S-a mutat cu mine la București. M-a ajutat la fiecare pas. S-a însurat cu mine fără să-i pese de acordul părinților. Când a văzut că se împotrivesc, nici nu i-a mai chemat la nuntă. Aveam 46 de ani când m-am căsătorit. Târ­ziu, prea târziu pentru a mai avea copii. Înainte de cununie, am vrut să îi spun, totuși, povestea mea. Dar el mi-a pus mâna la gură și a zis: «Nu mă inte­re­sează nimic din trecutul tău. Eu te iubesc și îmi e de ajuns. Să nu mai vorbim despre asta ni­ciodată».
Bărbatul meu a murit în anul 2008, la vârsta de 84 de ani. Înainte de asta, ne mutasem înapoi, la Constanța, ca să fim amândoi aproape de mormin­tele părinților noștri. Eu ascunsesem în casă un do­sar în care era trecută toată tragedia mea – aici, în spatele bibliotecii. Nu-l descoperise nimeni timp de peste 30 de ani. Într-o zi, când m-am întors acasă de la cumpărături, l-am găsit pe soțul meu cu do­sarul în mână. Îl găsise din întâmplare, făcând curățenie. Stătea în picioare, aici, în mijlocul sufra­geriei, și citea. Nu îi venea să creadă. Când m-a observat, în ochi i-a apărut o duioșie cum nu mai văzusem în viața mea. El nu plângea de obicei, nu era un sentimental. Nu știam ce-o să facă, cum o să reacționeze. «Asta ai vrut să îmi spui atunci și eu nu te-am lăsat?», m-a întrebat. Până să primească răspunsul, m-a luat în brațe și m-a strâns cu atâta tandrețe, că nu se poate uita: «Doamne, Marta!…», a zis, hohotind. «Săraca de tine, Marta. Doamne, săraca de tine…». Și parcă mi se făcea și mie milă. De mine, de el, de toată viața mea. Dar de atunci m-am simțit liberă. Am început să vorbesc…”.
Secretul supraviețuirii
Muncă de exterminare
Marta nu mai iese din casă. Doar uneori, când e vremea plăcută, merge împreună cu o prietenă, fosta colegă a soțului ei, la un restaurant de pe fa­leză, aproape de Cazinou. Stau amândouă la o masă și privesc marea. Mereu se gândește la tatăl ei, navigatorul. La chipul lui, pe care și-l amintește de dinainte de a avea 6 ani. E convinsă că puterea de a rezista a moștenit-o de la acest părinte. Nu de la mamă. „De unde știu? Mi-l amintesc. Cum l-au adus pe o targă de la malul mării, cum și-a dat su­fletul pe patul din casă. Eram lângă el. Și simțeam cum voia să trăiască. Se agăța de fiecare fărâmă de viață, să mai stea cu noi. Mai țin minte și cum mergeam cu mama să îl așteptăm în port, când se întorcea de pe mare. Cum mă lua în brațe când mă vedea. Simțeam dragostea din el. Nu știu cum. Dar vă spun: nu există forță mai mare în om, decât atunci când e departe și vrea să se întoarcă la cei dragi. Atunci, nimica nu-ți stă în cale. Cine n-a simțit dorul ăsta, cam degeaba a trăit”.

joi, 28 noiembrie 2019

Regina Maria şi legenda neştiută a parfumului ei unic de violete indiene.


image.png
image.png
Esenţa preţioasă „apare“ la Pelişor în iulie, în preajma datei morţii Reginei 
Parfumul de violete indiene al Reginei Maria „apare“ periodic la Pelişor. 
 Un parfum exotic, de violete indiene, îşi face în fiecare an „apariţia“ la Castelul Pelişor din Sinaia, în luna iulie, în preajma datei în care Regina Maria a murit, în Salonul de Aur al castelului.
image.png
 „Nu este o invenţie, este un fenomen ezoteric pe care nu putem să-l gestionăm şi nici să-l explicăm“, spun muzeografii Peleşului Regina Maria, „poate cea mai complexă personalitate din întreaga noastră istorie“, după cum apreciază muzeograful Liliana Manoliu de la Castelul Peleş, a fost, întreaga viaţă, o mare iubitoare a culorii violet şi a preţioasei esenţe de violete. De altfel, violetul, o culoare a puterii şi a tainei, asociată de secole cu regalitatea, s-a regăsit deseori în ţinutele Mariei, şi inclusiv la înmormântarea ei, în semn de respect, doliul a fost violet, culoarea preferată a Reginei.
 Dragostea pentru esenţa de violete începe în copilăria Mariei, pe când micuţa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg sau Missy îşi petrecea verile în Malta, la Palatul San Antonio. Acolo unde mama sa, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, fiica Ţarului Alexandru al II-lea, plantase un strat de violete „de Rusia“, al căror parfum nu va fi uitat niciodată de Maria. 
Considerată ulterior „cea mai frumoasă regină a Europei“, Maria devine, în 1922, imaginea casei de parfumuri Jean-Francois Houbigant. „Quelques Flores Royale” era parfumul preferat al reginei, un amestec preţios de santal, vanilie, trandafir şi, evident, violete. Licoarea a fost creată de casa Houbigant în 1829, în onoarea prinţesei Adelaide d’Orleans. Napoleon şi Marian Antoaneta au fost doar câţiva dintre „clienţii“ casei de parfumuri. Însă nu acesta este cel mai iubit parfum al reginei.
 „În 1925, Maria primeşte de la Maharajahul de Kapurthala, din India, un flacon bătut în pietre scumpe, în care se afla parfum exclusivist, de violete exotice de pe coasta Pacificului. Parfumul devine preferatul reginei până la sfârşitul vieţii sale“, povesteşte Liliana Manoliu. 
Parfumul exotic de violete indiene o însoţea întotdeauna pe suverană şi persista mult timp în încăperile şi pe holurile Castelului Pelişor, reşedinţa din Sinaia a cuplului Ferdinand şi Maria. Surprinzător, însă, aroma continuă să-şi facă apariţia şi acum, la câteva decenii de la moartea reginei. 
„Explicaţia apariţiei parfumului ne depăşeşte“ „Avem numeroase relatări ale turiştilor despre parfumul care se simte în luna iulie la Pelişor, în special în Camera de Aur, locul în care regina a trecut în nefiinţă pe 18 iulie 1938, dar şi în alte încăperi. Eu, personal, am petrecut ani de zile în Pelişor şi l-am simţit, este imposibil de confundat, o aromă de floare proaspătă, exotică, care aminteşte de vanilie, dar şi de citrice. Nu este o invenţie şi nici o legendă, este un fenomen ezoteric pe care nu putem să-l gestionăm.
 Explicaţia lui ne depăşeşte“, spune muzeograful Liliana Manoliu. 
Mare iubitoare de flori, Regina Maria s-a ocupat de aclimatizarea violetelor la Peleş, însă parfumul acestora este total diferit de cel al violetelor indiene care se regăsesc în parfumul dăruit de maharajah. Legenda parfumului regal este întreţinută şi de alte relatări. Scriitorul Radu Sergiu Ruba a povestit în articolul „Doliu violet“, că aroma exotică a parfumului Reginei nu se răspândea pe holuri, pe scări, ci rămânea în anumite locuri, ca şi cum ar fi provenit de la o persoană aflată în viaţă. Parfumul dispărea şi reapărea inexplicabil în alt spaţiu.
 Parfumul se simte în momente istorice importante „Apariţiile“ au avut legătură nu doar cu luna iulie, ci şi cu anumite momente istorice importante. Există mărturii că imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, în decembrie 1947, şi plecarea acestuia de la Sinaia (în ianuarie 1948) în încăperile unde Regina îşi petrecuse timpul, s-a simţit acel parfum exotic de violete indiene.
 Alte momente în care a fost semnalat au fost 10 mai 1948 (până la 23 august 1945 a fost ziua naţională a României), 25 octombrie 1948, ziua de naştere a Regelui Mihai, 8 noiembrie 1948 (ziua Sf. Mihail şi Gavril, onomastica Regelui Mihai), 30 decembrie 1948, când se împlinea un an de la abdicarea forţată şi proclamarea Republicii Populare Române-30 decembrie 1947), 8 noiembrie 1950, cu ocazia unui sejur al comunistului Chivu Stoica, la Sinaia, pe 7 ianuarie 1958, la moartea lui Petru Groza, şeful primului guvern comunist şi pe 19 martie 1958, la moartea liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej. 
Sergiu Ruba mai relatează că, sesizând prezenţa spiritului Reginei Maria, prin exotica aromă a parfumului de violete indiene, comuniştii au luat măsuri excepţionale, inclusiv triplarea pazei obiectivului. „Nu aş putea să confirm că parfumul apare în anumite momente istorice importante, însă nu este exclus, pentru că Maria a fost extrem de legată de România şi a iubit-o enorm. 
În plus, pe lângă feminitate, patriotism şi eleganţă, regina era de o profunzime şi de o spiritualitate rare, fiind fascinată de ideile ezoterice. Probabil că încearcă să-şi facă simţită prezenţa şi astăzi prin aceste adieri de parfum“, mai spune Liliana Manoliu. Personalitate complexă şi puternică, Maria (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia - d. 18 iulie 1938, castelul Pelişor-Sinaia) a fost Regina României Mari, soţia lui Ferdinand I. A fost supranumită „Mama răniţilor” sau „Regina soldat”, datorită implicării sale active în ajutorarea răniţilor în Primul Război Mondial.
......................
Cu ocazia implinirii Centenarului de la crearea compozitiei „Mon Boudoir”, casa de parfumuri Houbigant a relansat celebra aroma preferata de Regina Maria. Notele sale puternice sunt transpuse intr-un parfum care se integreaza perfect in modernitatea epocii noastre. Parfumul original a fost creat de legendarul parfumier Robert Bienaime si a fost lansat in 1919, iar in 1938, dupa moartea Reginei s-a decis retragerea lui de pe piata din respect pentru Alteta Sa, aceasta fiind si imaginea oficiala a produselor „Mon Boudoir”. 
Considerata „cea mai frumoasa regina a Europei”, Regina Maria a devenit imaginea colectiei de pomade, pudra, apa de colonie si parfum, toate sub acelasi nume: „Mon Boudoir”, in 1922. Nota de baza a parfumului mirosea a flori de violete, preferatele Reginei, a iris, dar avea si note subtile de patchouli si santal. image.png

Noul parfum lansat seara trecuta in magazinul Beautik Haute Perfumerie, distribuitorul de parfumuri al Casei Regale din Romania si se gaseste in magazine in editie limitata la pretul de 989 lei.

marți, 26 noiembrie 2019

Vorbe cu dichis

Din cele mai bune raspunsuri la insulte
Pe lângă faptele importante ale personajelor istorice, posteritatea a reținut și insultele pe care și le-au aruncat aceste personaje. Iată câteva dintre cele mai bune răspunsuri la insulte, care au rămas consemnate în paginile cărților de istorie: 
Abraham Lincoln (1809 – 1865), după ce a fost acuzat că ar avea două fețe:
”Dacă aș mai avea o față, credeți că aș purta-o pe aceasta?”
********
John Montagu (1718 – 1792), al patrulea conte de Sandwich, către John Wilkes (1727 – 1797), om politic şi ziarist britanic:
”Dumneavoastră, domnule, veți muri cu siguranță fie în ștreang, fie din cauza sifilisului”.
”Asta depinde, domnule, dacă vă îmbrățișez principiile sau amanta”.
********
Winston Churchill (1874-1965) vs. Lady Astor (1879 – 1964), prima femeie din Parlamentul britanic. 
Churchill: ”Ce deghizare îmi recomandați să port la balul mascat?
Lady Astor: ”De ce nu veniți treaz, domnule prim-ministru?”
********
Lady Astor: ”Dacă ați fi soțul meu, v-aș otrăvi ceaiul”.
Churchill: ”Doamnă, dacă ați fi soția mea, l-aș bea.”
********
Lady Astor: ”Domnule Churchill, sunteți beat !”
Churchill:”Da, doamnă, și dumneavoastră sunteți urată, dar mâine eu voi fi treaz și dumneavoastră veți fi în continuare urâtă”. 
********
George Bernard Shaw (1856 – 1950) i-a trimis o telegramă lui Winston Churchill, prin care îl invita la premiera piesei sale, ”Major Barbara”: 
”V-am rezervat două bilete la premieră, veniți și aduceți un prieten, dacă aveți”.
Răspunsul lui Churchill a fost pe măsură: 
”Imposibil să ajung la premieră, vin seara următoare, dacă mai aveți reprezentație”.
********
Dramaturgul englez Noel Coward (1899 – 1973), către scriitoarea americană Edna Ferber (1885 – 1968): 
”Edna, aproape că arăți ca un bărbat”.
”Și tu la fel”.
********
Militarii francezi prezenți la o recepție, care a avut loc la Viena, s-au întors cu spatele când a intrat generalul englez Arthur Wellesley, primul duce de Wellington (1769 – 1852). Gazda a încercat să îi prezinte scuze ducelui Wellesley, însă acesta a avut o replică pe măsura insultei:
”Le-am mai văzut spatele și înainte, doamnă.”
********
William Faulkner (1897 – 1962), despre Ernest Hemingway (1899– 1961): 
”Nu a folosit niciodată un cuvânt care ar putea trimite un cititor la dicționar”.
”Bietul Faulkner. El chiar crede că emoțiile mari vin de la cuvinte mari?”
********
Filip al II-lea al Macedoniei (382 î.Hr.-336 î.Hr.), mesaj către Sparta:”Vă sfătuiesc să vă predați fără întârziere. Dacă îmi aduc armata pe pământurile voastre, vă distrug gospodăriile, vă ucid oamenii și rad orașul de pe fața pământului”. Spartanii au răspuns cu un singur cuvânt:”Dacă”.
Efectul Coolidge 
În biologie şi în psihologie, prin efectul Coolidge este descris un fenomen, observat la multe specii de mamifere, ca şi la om, prin care masculii şi femelele manifestă mai mult interes sexual în cazul unui nou partener. Acest concept a fost definit de endocrinologul american Frank A. Beach, în 1955. Termenul provine de la o anecdotă atribuită președintelui american Calvin Coolidge (1872 – 1933, în funcție:1923 – 1929). 
În timpul unei vizite întreprinse într-o fermă experimentală, soția președintelui Coolidge a observat că fiecare cocoș se împerechează frecvent și l-a întrebat pe cel care o însoțea cât de des se întâmplă acest lucru. 
”De zeci de ori, în fiecare zi”, a răspuns acesta. 
”Să îi spui asta domnului președinte”, a spus doamna Coolidge. 
Însoțitorul i-a spus președintelui remarca soției sale, iar acesta a întrebat: 
”Cu aceeași găină de fiecare dată?”
Bărbatul a spus că de fiecare dată este vorba de o altă găină. Președintele a dat ușor din cap, zicând:
”Să îi spui asta doamnei Coolidge”. 
 
 

luni, 25 noiembrie 2019

Marina Vlady şi Vladimir Vîsoţki: O iubire cu străluciri de astre



Autor: Clara Margineanu 21 Sep 2012 - 21:00

Anii scosi din minti ai societatii sovietice si-au strigat revolta prin vocea cutremuratoare a lui Vladimir Visotki. Actor, poet, interpret, barbat fascinant, Volodea, cum il alintau apropiatii, s-a nascut in 1938. A fost actor la Teatrul Taganka, din Moscova, a jucat peste 30 de roluri in film, a compus peste 600 de poezii devenite cantec, a sustinut spectacole in toate orasele mari din Uniunea Sovietica, iar popularitatea sa in randul maselor a fost uriasa. Vladimir Visotki a trait spintecat de cumplite nelinisti interioare, simtind acut si strigand prin vocea si chitara sa, criza societatii sovietice. A cantat suferinta, ura, libertatea, dragostea, prietenia, eroismul, nedreptatea, a cantat intotdeauna la persoana intai, transpus in destinul personajelor sale, impreuna cu care patimea sau murea. A fost un om fenomen, iubit, adulat, contestat care spunea despre sine: ,,Nu scriu pentru o anume categorie de spectatori, eu incerc sa ajung la sufletul oamenilor, indiferent de varsta, de profesiunea ori de nationalitatea lor. Nu mi-ar placea sa aflu ca in timpul concertelor mele, publicul se relaxeaza. Vreau ca publicul meu sa trudeasca odata cu mine, sa se indarjeasca impreuna cu mine. Fara doar si poate, din dorinta aceasta s-a alcatuit stilul meu.'

Dizidenta lui Visotki a fost una foarte speciala. Autoritatile il lasau in pace pentru ca era mult prea cunoscut, dar, in acelasi timp, nu l-au recunoscut oficial. A deranjat mereu prin popularitatea sa imensa, prin razvratirea sa, prin curajul de a pune degetul pe rana strigand ,,doare!'. Nu i s-a publicat nici un volum de versuri in timpul vietii, a fost constant refuzat politicos, asfel ca, prima sa carte de poeme, intitulata ,,Nerv', a aparut postum.

In anii 60-70 genialul Visotki a cantat cu ardoare, s-a lasat incet dar sigur, ranit de stralucirea cuvintelor, macinat de alcool si de forta propriului sau destin, programat, parca, pe autodistrugere. A iubit enorm, a baut enorm si in general a facut ce a vrut, declarand ca isi iubeste patria. A rascolit-o vital pe actrita Marina Vlady.

Marina Vlady, o iubire fulgeratoare
De origine nobiliara rusa, din partea tatalui ei, Marina de Poliakoff-Baidaroff, (nascuta in Franta, in acelasi an cu Vasotki) devine vedeta internationala Marina Vlady. In 1963 a fost premiata la Cannes, pentru rolul interpretat in filmul ,,Patul conjugal' (regia Marco Ferreri). A fost distribuita in multe spectacole de teatru si protagonista in filme de mare succes, intre care, ,,Steaua fara nume' de Mihail Sebastian, regizat de Henri Colpi. Actrita de mare popularitate, femeie foarte frumoasa, diva blonda si adulata a ajuns in 1967, la Moscova, invitata de onoare a unui festival de film. Inevitabilul, fatalitatea, destinul sau toate laolalta au facut sa il intalneasca pe Vladimir Visotki. Impresionata de glasul, profunzimea si intensitatea emotionala a trairilor celui care i-a spus pe loc, ca o iubeste de foarte multa vreme, Marina Vlady nu a inteles atunci, ca zarurile fusesera aruncate si soarta sa pecetluita. Ea era in plina glorie, divortata, avea trei copii, o meserie acaparanta, o viata trepidanta. El era in timpul divortului, avea doi copii, era idolul oamenilor simpli, adevarati si lucizi din Uniunea Sovietica si foarte, foarte indragostit. ,,Am sa fac pe dracu-n patru ca sa ma placi, ai sa vezi. O sa devii femeia mea!' i-a spus Volodea celei care i-a ramas alaturi, impotriva tuturor piedicilor si oprelistilor. Marina Vlady a asezat frumos aceasta poveste de iubire, intr-o carte splendida, rara, scrisa cu coltul inimii, intitulata ,,Vladimir sau zborul intrerupt': ,,Cat e noaptea de lunga nu ne ajunge sa descoperim ce anume ne leaga. Lunile pe care le-am petrecut tot vorbindu-ne, privindu-ne, razand in hohote, nu fusesera decat preludiul a ceva cu mult mai profund. Fiecare particica a trupului nostru isi regaseste dublura, lunecam in acel culoar infinit rezervat iubirii, suflul nostru, ingemanat, se linisteste o clipa, pentru ca sa reia, in acelasi ritm, lungul geamat al placerii.(...) De acum incolo, suntem uniti, pe viata si pe moarte.' (Vladimir sau zborul intrerupt', Editura Meridiane, 1993, traducere: Silvia Kerim si Matilda Banu)

Contextul politic si lupta pentru iubire
Iubirea dintre o actrita frantuzoaica celebra si un artist sovietic neimblanzit declansa simpatie, mai cu seama ca protagonistii erau iubiti de public. Dar pentru Marina Vlady, revenirea la Moscova insemna obligatoriu, invitatie oficiala la vreun festival, viza turistica sau permis de sedere. A intrat in Partidul Comunist din Franta pentru a primi ceva mai usor viza in Uniunea Sovietica. In tot acest timp, Marina Vlady avea contracte in Europa, muncea, filma, despartindu-se temporar de cel pe care il iubea nebuneste. ,,Aici Moscova, sunteti cautata din partea lui Vladimir Visotki!' Marina Vlady era in cele din urma gasita de telefoniste, in vreun hotel, sau la coafor, sau pe unde mai era vreun telefon fix, atunci cand Volodea nu mai suporta dorul de ea. Traiau despartiti cateva luni pe an, comunicarea era anevoioasa, supusa postei sau centralistelor. Acestora Visotki le-a dedicat un cantec, al carui titlu este chiar prefixul de atunci al apelurilor internationale, ,,07':,,Telefonul e pentru mine un fel de icoana/ Iar cartea de telefon un veritabil triptic,/ Centralista-devenita madona/ Reduce pentru o clipa spatiul nesfarsit/ Domnisoara, scumpa mea, mai sunati, va implor,/ Zero sapte, buna ziua, sunt iarasi eu....'

Cum Visotki nu putea parasi Uniunea Sovietica, Vlady a trait o vreme asa, intre doua avioane, salvand astfel iubirea lor aproape ireala. Ea se prefacea ca vine intr-un voiaj turistic si trebuia sa-si plateasca sederea la un hotel. El nu avea voie sa stea intr-un hotel din Moscova. Diva indura, femeia isi aminteste: ,,Aidoma tuturor indragostitilor din Moscova, trecem prin toate fazele: camari, bucatarii, divanuri dispuse pe coridoare, trenul de noapte Moscova-Leningrad, cabine de vaporas navigand pe lacuri artificiale, adica tot ce se poate inchiria la orele dupaamiezii'. Locuiesc vremelnic la mama lui Vladimir, intr-un apartament cu doua camere, care are, neasteptat, bucatarie si baie, intr-o vreme cand majoritatea locuintelor aveau dependintele, ,,la comun'! Inchiriaza pana la urma o garsoniera minuscula, doar ei doi si decid sa se casatoreasca urgent. Fara fast, fara flori, muzica, fotografi... Actul acela era extrem de important pentru a putea fi, nestingheriti, impreuna. ,,Nici notorietatea noastra, nici faptul ca eu sunt cetatean strain, nici dorinta noastra de a ne casatori in stricta intimitate si in modul cel mai modest nu au contat. Ceea ce a prevalat in schimb, a fost indecenta situatiei: si eu si tu ne aflam la a treia casatorie si, pe deasupra, avem, la un loc, cinci copii. Sacrosanct puritanism, tu ne salvezi de marsul nuptial!' Se intampla pe 1 iulie, 1970.

Marina Vlady avea in Franta, de intretinut o mama bolnava, o casa cu 15 camere, de crescut trei copii, de platit facturi, de filmat... Drumurile ei pe distanta Paris-Moscova au continuat. De fiecare data venea din Orasul Luminii, aducand in bagaje arhipline: haine, medicamente, pilule anticonceptionale, lenjerii de masa si de pat, ulei de masline, cafea, discuri, spaghetti... ,,Plus o sumedenie de cadouri pentru familie, prieteni, parteneri de film...Sunt de-a dreptul emotionata vazand barbati si femei in toata firea, topiti de fericire la vederea unei camasi, a unui disc sau a unui furou, venit in dar, de la Paris'.

Nebunia etilica, lipsa recunoasterii oficiale, forta iubirii
Vladimir ii spusese Marinei ca nu mai bea, ca e vindecat de alcool prin iubirea ei, ca vrea doar sa isi inmoaie buzele in vodca, asa, sa ii simta gustul...Apoi, in culmea fericirii, la petreceri cu prietenii care ii adora, ii spune ca bea un pahar sau doua, ca tot omul. Urmeaza zile de betie usoara si apoi, din nou, prabusirea. ,,Nu ma opresc pentru ca mental sunt gata beat, inainte de a incepe sa beau. Pentru ca toate astea seamana cu o criza care apare de obicei cand tu esti departe de Moscova...' Femeia indragostita, supusa si generoasa il asculta, il iarta mereu, salvandu-l mereu. Ea intelege ca in jurul lui sunt mereu companioni vremelnici de betie, mandri de a fi in proximitatea lui Visotki si fete extaziate pana la delir, cand il asculta cantand si calcand pe inima lor... Urmeaza petreceri, zgomot, nebunie, destinatii necunoscute, intoarceri peste cateva zile. Marina Vlady intelege si lupta: ,,Spre sfarsit, devii incontrolabil. Forta ta, inzecita de atata alcool, infricoseaza iar urletele tale au devenit ragete. In astfel de momente sunt chemata in ajutor.' Apoi se incuie cu el, iubitul ei, artistul chinuit, nopti si zile, urmeaza ,,intarcatul'. Goleste toate sticlele si pe cele de colonie frantuzeasca. Anuleaza spectacole, plateste datorii, curata rani, iar el o striga uneori, cu numele fostei iubite. Dar ea, superfemeia stie ca el este in infern si il iarta. ,,Te iert pentru ca mori de rusine si, atata timp cat nu te-am cuprins cu bratele si nu te-am leganat ca pe un copil, ramai inconsolabil.' Si mai stie ea, diva si superfemeia ca in Franta nu iti poti neglija slujba cand consortul bea prea mult. Dupa atatea extravagante, spera ca va putea plati totusi, despagubirile... Marina Vlady vede corect realitatea si stie ca societatea falsa si turbata poate ucide lent un artist de talia lui Visotki. Stie ca el este supravegheat de KGB si ca multe spectacole noi, i-au fost mutilate prin cenzura de culturnici. Stie ca i-au fost anulate concerte cu un minut inainte de a intra in scena si ca i-au fost inapoiate toate textele trimise spre publicare. Ca nu e chemat la Radio, nici la Televiziune desi Visotki este ascultat in toate casele... Il intelege, il iarta si scrie in cartea jurnal: ,,Aceste jigniri repetate te rod in adancime, fiindca, oricat de mare ar fi succesul tau in multimi, in ochii tai, el nu contrabalanseaza lipsa recunoasterii oficiale.'

Betia linistii, a luminii, a iubirii...
Pana la urma, Vladimir Visotki a primit pasaport. A calatorit alaturi de Marina Vlady, la Paris, la Nisa, la Roma, la Madrid, la New York, la Las Vegas... A facut inregistrari in Statele Unite pentru C.B.S., a cucerit la un post de televiziune, publicul mexican. Au trait impreuna betia linistii, a soarelui, a iubirii care invinge totul. ,,Totul e atat de simplu si de frumos!' ii spune Vladimir iubitei sale, care, intr-o amiaza calda, pe dealurile Romei, fredona cantece de leagan rusesti.

Aceasta poveste de dragoste cutremuratoare a durat 12 ani. Cand medicii l-au avertizat pe Visotki ca tigarile ii fac foarte rau la inima, Marina Vlady s-a lasat de fumat, brusc. Tot ea explica: ,,E lesne sa spui stop, cand esti echilibrat. E usor sa alegi viata, cand nu te fascineaza moartea. Sa te comporti ca o fiinta omeneasca banala, atunci cand nu esti un geniu frustrat de recunoasterea pe care o astepti.'
Pe 25 iulie, 1980, la patru dimineata, Marina Vlady a primit un telefon. ,,Volodia a murit!'

Stele cu nume : Mona si Vladvisotki
In volumul ,,Nascut in U.R.S.S.', autorul, Vasile Enru scrie: ,,Cand a murit Vladimir Visotki in 1980, cu putin timp inainte de Olimpiada de vara de la Moscova, moment in care controlul asupra evenimentelor crescuse semnificativ, tara a paralizat. Nu cred ca mai existase ceva asemanator de la moartea lui Stalin. Daca inmormintarea lui Stalin a fost modelul funeraliilor oficiale, atunci inmormintarea lui Visotki a fost modelul funeraliilor neoficiale. Oricit a incercat statul sa controleze evenimentul, n-a reusit. Din toata tara au sosit la Moscova mii si mii de oameni ca sa-si ia ramas bun de la inegalabilul Vladimir Visotki.'

La mormantul lui Visotki, ani indelungi au venit oameni sa depuna poeme pe covorul de flori, sa aduca vodca sau sa lase acolo o chitara...
Marina Vlady traieste si azi, la Paris. A scris, cum spuneam, un impecabil roman de dragoste despre genialul si tragicul Visotki, disparut prematur, la 42 de ani.

Cum aminteam mai sus, Marina Vlady a intruchipat-o magistral, pe Mona, din ,,Steaua fara nume'. Mona, care in viziunea scriitorului Mihail Sebastian a devenit nume de stea. Astronomii de la observatorul din Crimeea, au descoperit in 1985, o planeta intre orbitele lui Marte si Jupiter. Au numit-o VLADVISOtKI. Si daca ne uitam pe cer, il vedem pe Volodea cum inca alearga, desi, a trecut de mult linia de sosire...

Povestea de iubire între Vasile Alecsandri şi slujnica Paulina




Cu o viață sentimentală cu destul zbucium, Vasile Alecsandri s-a căsătorit târziu, la 55 de ani, cu Paulina, servitoarea din casa de la Mirceşti, pe care o întâlnise și  remarcase la un han.

Vasile Alecsandri a avut parte de o copilărie fericită, petrecută mai
ales la Mirceşti. După moda vremii, ca mai toți tinerii români  din
familii înstărite, în1834 este trimis la Paris, cu diligența, pentru a studia. Se îndrăgosteşte prima dată, în timp ce se pregătea de bacalaureat, de nepoata unui general care locuia pe aceeaşi  stradă, Notre Dame des Champs.

În 1839 se întoarce acasă, dar înainte de ajunge pe meleagurile
natale, călătorește prin Italia, iar la Florenţa, o cunoaşte pe
Giuseppina, ”buchetieră”, dar, comunicarea dintre ei a lăsat de
dorit, pentru că nu se puteau înțelege în nicio limbă.

Alecsandri începe să devină un nume cunoscut în literatură.

”La Mânjina, în vizită la Costache Negri, o cunoscu pe  Elena Negri,
sora acestuia. Deşi liberă, Elena are probleme grave cu sănătatea,
fiind tuberculoasă. «A iubit–o?!», se întreabă G. Călinescu. «Ne
îndoim», dă verdictul el, pentru că «Alecsandri e un bun prieten cu
tabieturi, nu un tip de amant fatal cu cearcăne de disperare în jurul
ochilor». Şi totuşi, Alecsandri scrie: «Iubesc şi sunt  iubit!». Va fi
nevoit, din nefericire, să verse «o lăcrimioară» pentru Elena,
«pierdută în neagra veşnicie»“, scrie Eugen Şendrea în  volumul
”Iubiri vestite“.

Alecsandri trăieşte apoi o poveste de iubire cu tânăra  actriţă, Dridri, pe care a cunoscută în anul 1848. După numai  trei ani, aceasta se stinge la Paris. O va imortaliza în  versurile: ”Era graţioasă, Tânără, frumoasă, Vie Pariziană cu  mii de–ncăntări, Mica ta guriţă, Ca o garofiţă, Purta  o comoară de dulci sărutări”.

Cum anii treceau, iar gura lumii comenta faptul că nu se așezase încă la casa lui, Alecsandri începe să-și caute asiduu jumătatea.

”Aude că la Valea Glodului, în ţinutul Sucevei, Anastasia Greceanu
avea două fete de măritat: Calipsiţa şi Aristiţa. Îşi pune «cilindrul»
peste chelie şi se aruncă în rădvan.(…) Nu s–a gândit nicio clipăînsă la atitudinea Anastasiei Greceanu, mama fetelor. Şi iată, rădvanul intrând pe sub poarta conacului. Vizitiul struneşte caii. Alecsandri coboară, îşi îndreaptă spatele,apucă bastonul în mâna dreaptă şi porneşte spre treptele  de lemn,
unde îl aştepta Aristiţa şi Calipsiţa. Salută ceremonios cele două
fete, ridicând pălăria şi dezvelindu–şi chelia. Mama urmăreşte scena.
Strâmbă din nas. Alecsandri nu e ce le trebuie fetelor ei. Ca urmare,
îl întâmpină rece.
Se aşezară toţi patru la masă. O slujnică îi servi cu şerbet şi apă
rece ca gheaţa. Alecsandri încercă un dialog când cu Aristiţa, când cu Calipsiţa,
sa isi dea seama care il are pe "vino-ncoa" mai  mult...
Soseşte şi fratele fetelor, Georges.  Atmosfera e departe de a fi
destinsă, cum ar fi sperat el. Georges, de la care spera să-l sprijine, 
mai rău îl încurcă. Pare un prostovan cu ifose.

Fetele? Nici ele nu strălucesc. Sunt sclifosite, preţioase, doresc să
fie ce nu sunt. Vasile Alecsandri încercă să spargă gheaţa cu câteva
glume. N-are nicio şansă. Nimeni nu zâmbeşte, niste acrituri. Mai
mult, Anastasia Greceanu nu pare deloc încântată de peţitor. Soseşte şi cafeaua. Aceeaşi atmosferă  greoaie, asa ca găseşte o scuză şi pleacă dezamăgit şi revoltat. Ajuns la Iaşi, scrie ”Două fete şi-o neneacă”.

”Citind-o, prietenul său, Flechtenmacher s–a amuzat grozav. Imediat a pus  cupletele pe muzică. Succesul a fost imens. Alecsandri n-a
crezut nici prin vis că va încânta publicul ieşean cu păţania lui de
la Valea Glodului. I se cere «continuarea». Teatrul ieşean e luat cu
asalt la «Chiriţa în Iaşi», «Chiriţa în provincie» şi «Chiriţa în balon». Alecsandri se răzbunase, iar Chiriţa a trecut în nemurire.

Dar el rămăsese tot burlac, împlinise 55 de ani”.

În cele din urmă Alecsandri se va căsători în 1870 cu tânăra Paulina
Lucaşievici, în vârstă de 35 de ani, fostă hangiţă, iar povestea de
iubire dintre cei doi a fost povestită de Radu Rosetti.

”Confortul vieţii la Mirceşti, unde primea des vizitele numeroşilor
prieteni şi cunoscuţi, era deosebit de îngrijit şi de mare, graţie
silinţilor femeii de condiţiune foarte umilă, din care întâmplarea o
făcuse soţia lui Vasile Alecsandri". Ţinând amănuntele acestei
întâmplări de la o rudă aproape şi intimă a poetului, le redăm aici.

Doamna Maria Grigoraş, o vară primară a lui Alecsandri, mi–a povestit prin anii 1880–1890 (dacă nu mă înşel) cum, întorcându–se împreună cu Alecsandri în anii 1858–1860 de la Mirceşti, unde  petrecuse câteva zile, la Iaşi, călătorii s–au oprit la Târgul Frumos, la vestitul rateş ce-l ţinea Novakovski, un fost bucătar a lui Petru de
Mavrogheni, pentru a lua acolo dejunul, totdeauna foarte bine gătit
de acest meşter în arta culinară.

După dejun, pe când se înhămau caii la trăsură spre a pleca înainte,
Alecsandri, care hoinărea, veni spre vară–sa care îl aştepta şi–i zise 
pe franţuzeşte: – Mario, Novakovski are aici o slujnică drăguţă... Tare îmi  vine s–o fur când m–oi întoarce şi s–o duc la Mirceşti. Ce zici, am dreptate?
Doamna Grigoraş crezu că acest proiect al poetului alcătuia numai  o
glumă, dar, după câteva luni, mergând iar la Mirceşti, văzu acolo pe
o tânără servitoare, destul de plăcută, bine îmbrăcată, despre care
văru–său îi zise că este aceea pe care o văzuse la Târgul Frumos, la
Novakovski, pe care a adus–o ca să–i îngrijească de  casă şi de care
este foarte mulţumit, îi mai spuse că se numeşte Paulina şi este
poloneză.

Şi Paulina nu numai că a rămas până la moarte în casa lui Vasile
Alecsandri, dar, născându–i după doi sau trei ani o fată, bucăţică
ruptă din-tr–însul, prin îngrijirea trebuinţelor sale materiale,
făcându-i-se indispensabilă, a luat–o de soţie. Iar după ce a început
să îmbătrânească, o lua cu dânsul în toate deplasările lui, astfel că
fostei servitoare care altădată spăla scândurile în rateşul lui
Novakovski i-a fost dat să fie împreună cu bărbatul ei, musafir al
regelui Carol şi al reginei Elisabeta la Peleş şi să facă parte din
corpul diplomatic din Paris”, a povestit Radu  Rosetti.