miercuri, 9 mai 2018

Octavian Goga


 

7 mai 1938: 80 de ani de la moartea poetului național Octavian Goga

DE IOANA IVAN  /   CULTURĂ   /   Publicat: Luni, 07 mai 2018, 18:15   /   Actualizat: Luni, 07 mai 2018, 18:27   /   0 comentarii
Poetul, publicistul și omul politic Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, în satul Rășinari,de lângă Sibiu, fiind fiul preotului ortodox Iosif Goga și al soției sale, Aurelia, învățătoare.
 
Goga a fost  prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 și Membru al Academiei Române din anul 1919. De asemenea, a fost vicepreședinte al Academiei Române în perioada 1 iunie 1929 - 30 mai 1932.
ImunoMedica
 
După primele clase făcute în satul natal, Octavian Goga a urmat liceul la Sibiu și Brașov.  La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le în 1904.
 
A debutat încă din anii de liceu în revista „Tribuna” (1897), cu poezia ”Atunci și acum”, iar, mai târziu, a scris pentru ”Familia”, ”România ilustrată” și „Tribuna literară”. 
 
În anii studenției, la Budapesta, a făcut parte din Societatea academică studențească „Petru Maior” și a editat revista Luceafărul în 1902, împreună cu Alexandru Ciura și Octavian Tăslăuanu. În paginile „Luceafărului" a publicat cea mai mare parte a versurilor, reunite apoi în volumul de „Poezii” din 1905 care a fost distins cu Premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române.Printre poeziile care au deschis volumul de debut se aflau „Rugăciune”, „Plugarii”, „Noi” și „Oltul”. 
 
Au urmat volumele de versuri „Ne cheamă pământul” (1909), cu poezii antologice, precum: „Un om”,  „În munți”, „Graiul pâinii” și „Din umbra zidurilor” (1913), caracterizat prin sentimentul dezrădăcinării, „Cântece fără țară” (1916). Culegerea de conferințe, evocări, amintiri, intitulată „Precursori” (1930) este o altă operă care i-a marcat prezența în literatura momentului.
 
A scris teatru, drama în trei acte „Domnul notar” (1914), care a avut premiera la 14 februarie, pe scena Teatrului Național din București și piesa „Meșterul Manole” (1928) reprezentată, de asemenea, pe aceeași scenă.
 
Din publicistică, cele mai importante opere au fost: „Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi” (1911), „Strigăte-n pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală” (1915), „Mustul care fierbe” (1927), ce conține articole publicate în revista „Țara noastră”, „Aceeași luptă: Budapesta - București” (1930). Articolele din volumul „Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală” (1915) și poemele din volumul „Cântece fără țară” (1916) exprimă retorica momentului, alternează virulența cu ardoarea patriotică. Comentând acest aspect, George Călinescu îl caracteriza pe Octavian Goga, astfel: „foarte bun orator de mase, știind să stârnească toate instinctele populare, fără a deveni comun, un adevărat demagog academic”. De altfel, același George Călinescu afirma în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941), că „după Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur ca și Eminescu". Poeziile sale erau recitate cu înflăcărare de soldații români aflați pe linia frontului în Primul Război Mondial.
 
De asemenea, Octavian Goga a tradus din Petofi Sandor, Ady Endre, Imre Madách („Tragedia omului”, 1934, a cărei traducere a fost apreciată ca fiind excepțională).
 
 În cadrul Partidului Național Român a militat pentru eliberarea românilor din Transilvania. În 1907 a editat revista „Țara noastră”, transformată în ziar de partid. Conform Enciclopediei României, Goga a fost acuzat de autoritățile austro-ungare de publicarea unor articole politice, motiv pentru care i s-au intentat o serie de procese în presă în urma cărora a fost condamnat la închisoare și întemnițat la Budapesta în 1909 și la Seghedin în 1912.
 
În 1910 a venit la București pentru a milita activ în favoarea intrării României în Primul Război Mondial alături de puterile Antantei, a eliberării provinciilor românești aflate sub ocupație străină și a desăvârșirii unității statale. S-a înrolat în 1917 în armata română de partea Antantei și a luptat în Dobrogea. În același an a scos împreună cu Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuță, Ion Simionescu, Lucian Blaga și alții ziarul „România”. În 1918 a inițiat la Paris o largă mișcare în favoarea României, Consiliul național al unității române, ca o formă de continuare a luptei, în vederea recunoașterii de către marile puteri a desăvârșirii unității statale românești.
 
Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, ca apoi să fie ales în Consiliul Dirigent, instituția cu atribuții executive din Transilvania până la desăvârșirea unirii. La alegerile din noiembrie 1919, Goga este ales deputat în primul legislativ ales pe baza votului universal. Împreună cu mai mulți apropiați, Octavian Goga părăsește PNR în martie 1920 și se alătură Partidului Poporului (PP), condus de generalul Alexandru Averescu, formațiune politică aflată în ascensiune în acea perioadă. PP a fost chemat la guvernare de regele Ferdinand I, la sugestia fruntașului liberal Ionel Brătianu, iar Octavian Goga a primit portofoliul Cultelor și Artelor.
 
În ultima guvernare a Partidului Poporului, Goga a fost numit ministru de Interne (30 martie 1926 - 4 iunie 1927). Din această funcție, el s-a străduit să asigure ordinea în țară, echilibrul social, solicitând poliției și jandarmeriei să contribuie la ridicarea prestigiului autorității, la respectul legilor și la consolidarea statului. 
 
La 10 aprilie 1932, Octavian Goga și-a fondat propria formațiune politică, Partidul Național Agrar. Noul partid nu a reușit să se impună pe scena politică, astfel că pe 14 iulie 1935 fuzionează cu Liga Apărării Național-Creștine, condus de A. C. Cuza, rezultând formațiunea politică de orientare naționalistă Partidul Național Creștin, al cărui președinte devine.
 
La alegerile din 20 decembrie 1937 PNC ocupă locul patru, obținând 281.167 voturi, adică 9,5% din totalul alegătorilor, care s-au concretizat în 39 de mandate în Parlament.
 
Folosindu-se de pretextul că nici un partid nu a reușit să obțină majoritatea de 40%, Regele refuză să recunoască rezultatele alegerilor și îl desemnează prim-ministru pe Octavian Goga, cerându-i acestuia să formeze guvernul. .
 
Conform istoricului Alex Mihai Stoenescu, principala misiune încredințată de Rege noului Guvern a fost rezolvarea „chestiunii evreiești”, respectiv deposedarea de cetățenie a acelor evrei care intraseră fraudulos în țară. Estimările Regelui erau că această măsură va afecta maxim câteva zeci de mii de evrei, dar până la urmă a fost vorba de peste 225.000. Aceștia, în schimb au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Erau considerați străini fără pașaport și supuși regimului juridic ca atare. Goga a justificat acest decret prin faptul că între anii 1918 și 1924 în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii austro-ungar și rus.
 
Acuzat de antisemitism, Goga a negat de nenumărate ori această alegație.
 
„Octavian Goga semnala societății postbelice nocivitatea activității antiromânești a ziarelor Adevărul, Dimineața și Lupta, în care se practica zilnic atacul la valorile naționale, unde se dâdea expresie șantajului politic exercitat de Marile Puteri asupra României și unde naționaliștii români erau etichetați drept fasciști.
 
Dominate de directori, redactori și jurnaliști evrei comuniști, cele trei publicații se făcuseră purtătoarele de cuvînt ale unei grave erori, pe care Ionel I.C. Brătianu o semnalase încă din timpul Conferinței de la Paris: redeschiderea artificială a „chestiunii evreiești".
 
Marile Puteri condiționau din nou recunoașterea existenței statului român de încetățenirea celor peste 700 000 de evrei imigrați în ultimele decenii, la care se adăuga în această perioadă un val nou. Bineînțeles, Goga a fost acuzat de antisemitism, deși articolele sale din revista Țara Noastră, reunite în volumul Mustul care fierbe, erau expresia polemicii sale cu activitățile publicistice antiromânești evidente, și nu ale unei atitudini îndreptate împotriva minorității evreiești: „Să nu ni se arunce acuzațiunea de antisemitism pe urma acestor constatări, fiindcă este idioată. Nu am profesat niciodată această stupidă intoleranță, avem pentru activitatea intelectuală a lui Ronetti-Roman o reală venerație, în inima noastră a trezit un ecou de sinceră compătimire stingerea bietului Steuermann de la Iași și nu ne vom permite niciodată să confundăm profilul de fin analist al ziaristului H. Streitmann, cu vreunul din amnestiații de la Adevăru/...".
 
Ura împotriva lui Octavian Goga, amplificată și din cauza legilor rasiale date în timpul guvernării sale din 1937 — 1938, își avea originea în caracterul premonitor al unora din afirmațiile lui de după Marea Unire. Goga era „periculos" pentru că atrăgea atenția că, sub acoperirea acuzației generalizate de antisemitism sau fascism, ziarele marxiste susțineau de fapt tezele bolșevismului, atacînd întreaga mișcare anticomunistă din România” (Alex Mihai Stoenescu, Istoria Loviturilor de Stat din România, volumul 2, Editura Rao).
 
Guvernarea Goga a fost terminată prin lovitura de stat din 10 februarie 1938: Regele Carol l-a demis pe Goga de la președinția Consiliului de miniștri și a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Constituția din 1923 a fost suspendată și a fost elaborată o nouă lege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938. Prin aceasta, regele își aroga largi prerogative executive și legislative.
 
Pe 5 mai 1938, poetul suferă un atac cerebral și intră în comă. Două zile mai târziu se stinge din viață, la vârsta de 57 de ani, iar pe 11 mai la Ateneul Român se desfășoară funeralii naționale, timp de trei zile. Este înmormântat, conform propriei dorințe, la conacul său de la Ciucea.

În munți 
 
Voi, munților mândri, moșnegi cununați
Cu stelele bolții albastre,
În leagănul vostru de codri și stânci
Dorm toate poveștile noastre.
Alături de șoimii cu ochii aprinși,
Din tainica voastră dumbravă,
Se-nalță-ndrăznețe-n lumina din cer
Și visele noastre de slavă.
 
În voi își deșteaptă plânsorile ei
Frumoasa mea țară săracă,
Cu brațe lipsite de-al luptei fior
Și buze ursite să tacă.
La voi vine jalea-i când vifor păgân
Purcede strigarea să-i frângă,
În cântec o schimbă pădurea de brazi
Și-n lume-o trimite să plângă.
 
La voi mă îndrumă-n cărările ei
Și biata mea soartă pribeagă,
Pădurea cea veșnic lipsită de somn
Mi-e sfântă și-atâta de dragă.
Cântarea măiastră din codrii cărunți
Dă strunelor mele povață,
Și-o mândră poveste strivită de vremi
Truditul meu suflet învață.
 
Din culmea pleșuvă cu creștetul alb
Privirile-mi zboară departe,
Și-n mintea supusă tresare aprins
Fiorul măririlor moarte.
Un vaier amarnic se zbate-n amurg
Și stăruie-n zvonuri de ape,
Al munților vaier mă zbuciumă-n piept
Și-mi tremură plânsu-n pleoape.
 
O vitregă soartă, cu patima ei,
Pe-ntinsele culmi și poiene,
În vremuri pitice, iubirii de frați
Ziditu-i-a graniți viclene...
A pus miezuine și stavil-a pus,
Rupându-vă creștetu-n două,
Când Domnul, stăpân pe pământ și pe cer,
Pe voi v-a dat, munților, nouă!
 
Vă arde rușinea din creștet, ades'
Voi aspră porniți vijelie -
Și sufletu-mi lacom vă soarbe atunci
Năprasnica voastră mânie!
Din urletul vostru sub cerul aprins,
Din ploaia de trăsnete grele
S-a naște odată, plutind peste vremi,
Cântarea cântărilor mele!
 
Graiul pâinii 
 
Poveste-ntunecată-a pâinii,
Nu-i strună să te știe plânge,
Căci de durerea ta străveche
În suflet cântecul se frânge.
Când de strigarea strunei mele
Aș vrea plânsoarea ta s-o ferec,
Se sfarmă coardele strivite
De-atâta jale și-ntunerec.
 
Din umbra nopții care-ngroapă
Al vostru neam din vremi bătrâne,
Vă deslușiți în negre rânduri,
Voi, dătătorilor de pâine.
Cinstite mâini, de soare arse
Și înăsprite de sudoare:
Din truda săptămânii voastre
Trăiește-a lumii sărbătoare.
 
Eu vă-ntâlnesc în drumul minții
Și-n calea visurilor mele,
Căci nu vor ochii să mă mintă,
Nu vrea urechea să mă-nșele.
Simt câte doruri nențelese
Și gemăte nepricepute
Acopere cu voi alături
Cenușa veacurilor mute.
 
Ați împletit atâta jale
În doina voastră care plânge,
Doar holdele cu spice grele
Răsar din lacrămi și din sânge.
Dureri ați zăvorât sub glie,
Și patimi nemblânzite încă,
Eu le-nțeleg și mă-nfioară
Cum fierb în matca lor adâncă.
 
Mustrarea mintea mea o sapă
Și groaza sufletu-mi apasă,
Căci umbra voastră-ndurerată
Pe veci îmi străjuie la masă.
Simt duhul răzvrătirii negre,
Înfricoșata zi de mâine
Cum și-au dospit amărăciunea
În bucătura mea de pâine.
 
Fără țară 
 
Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.
 
Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Și dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.
 
Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt țipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei și-al urii,
Un visător de biruinți,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moștenire din părinți.
 
Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede și reci,
De unde-aducerile-aminte
Țin straje unui gând de veci.
Și cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în frați,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morților uitați.
 
Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineața mea de ieri,
Cum cântul meu se înfășoară
În giulgiul veșnicei tăceri...
Și printre voi îmi duc povara
Stropit de râs și de noroi,
Căci vai de cine-și pierde țara
Ca să și-o ceară de la voi...
 
Dăscălița 
 
Când, tremurându-și jalea și sfiala,
Un cânt pribeag îmbrățișează firea,
Și-un trandafir crescut în umbră moare,
Și soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniță,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliță.
 
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu ești din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile și de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Și mână nu-i atâtea știutoare.
 
Moșnegi, ceteți ai cărților din strană,
Din graiul tău culeg învățătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală și cuminte.
 
La tine vin nevestele să-și plângă
Feciorii duși în slujbă la-mpăratul,
Și tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte țări când le trimiți oftatul...
Și fete vin, să le-nflorești altița,
La pragul tău e plină ulicioara,
Și fetele își șopotesc în taină:
"Ce mâini frumoase are domnișoara!"
 
...Așa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deșert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Și-un gând răzleț îți înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.
 
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniți fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, și din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnișoară...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu