miercuri, 4 aprilie 2018

Prinţul Charles şi părintele Dionisie, calugarul roman dela Athos

      În urmă cu câţiva ani, presa britanică a făcut o dezvăluire explozivă care, în mod bizar, n-a trezit ecoul pe care îl merita. Pe scurt, se afirma că Prinţul Charles, moştenitorul coroanei monarhiei britanice, ar fi trecut la ortodoxie, în urma prieteniei cu un călugăr român de pe Muntele Athos. Un gest nu tocmai surprinzător, având în vedere că o parte din Casa Regală a Angliei e legată de ortodoxie prin fire trainice - Prinţul Philip, soţul Reginei Elisabeta şi tatăl lui Charles, este nascut grec de religie ortodoxă, iar mama lui, prinţesa Alice, bunica lui Charles, a fost călugăriţă ortodoxă. Argumente confirmate şi de desele vizite ale prinţului pe "muntele sfânt", în căutarea rădăcinilor sale spirituale

            Textul care urmează recompune câteva elemente menite să limpe­zească supoziţia presei britanice şi să explice, poate, afecţiunea, mărturisită public de Prinţul Charles, pentru români şi spaţiul românesc .


Întâlnire în chilie              Era în anul 2000, în a patra zi după Paşte, în miercurea luminată, şi primăvara se iţise deja în Sfântul Munte Athos, îmblânzin­du-i priveliştile.              Pentru pă­rintele român Dionisie Ignat, întâi­stă­tăto­rul chiliei Colciu, care ţine de Ma­rea Lavră Vatopedu, era a nouă­zeci şi una oară când prăznuia Învie­rea.   Bătrânul acesta plin de sfinţenie, la care se spovedeau mulţi dintre călugării Sfântului Munte, fie ei 

Imagine în interior 1                                                                   


          ro­mâni, greci, ruşi sau sârbi, se afla de 76 de ani pe Muntele Athos, şi în tot acest lung răstimp, nu plecase nicio­dată dintre zidurile mânăstirii.

           Se în­ră­dăcinase cu totul între pereţii chi­liei, sfinţind-o cu metaniile şi rugă­ciu­nile sale.

            În ultimii ani, Dumne­zeu îi pusese înainte o grea încerca­re. Îşi pierduse lumina ochilor, dar asta îi ascuţise vederea lăuntrică, aşa că era în stare să zărească acum, mai limpede ca niciodată, lumina lui Hris­tos care vine de dincolo de hota­rele acestei lumi.

            Deşi era un duhovnic vestit şi foarte căutat, bătrânul Dionisie nu se semeţise. Ră­măsese acelaşi om simplu şi înţelept, ridicat dintr-o familie de ţărani moldoveni, care avuseseră mai mult şcoala credinţei, decât pe cea a slovelor.

            În adâncul inimii sale nu se putea prinde trufia, pentru că era plină de dragoste şi de smerenie. Dragostea aceasta avea să schimbe şi dru­mul prin vremuri al Prinţului Charles...

             În ziua aceea de după Paşti, când un călugăr de la Mânăstirea Vatopedu a venit să îi spună părintelui Dionisie că moştenitorul coroanei Marii Britanii, Prinţul Charles, doreşte să îl cunoascăbătrânul a ieşit în întâmpinarea lui şi l-a poftit pe neaşteptatul oaspete în biserică. Era emoţionat. Pragul smeritei sale bise­ricuţe nu fusese niciodată călcat de ca­pete încoronate, iar cel care îl trecea acum era unul dintre cei mai de seamă prinţi ai lumii.

             Aşa că l-a întâmpinat cu mare bucurie şi cu cinstea pe care o putea arăta un copil de ţărani, născut şi crescut în România de dinainte de pri­mul război mondial, când regele era cinstit imediat după Dumnezeu:

             - Mai întâi de toate, să-mi fie cu iertare că nu pot găsi cuvinte de ajuns pentru a vă exprima, cu sinceritate, marea bucurie care mă încearcă pri­mind în mijlocul nostru nişte persoane atât de înal­te.  Căci în această sfântă comunitate or­to­doxă, de care se bucură şi românii, de două sute de ani, şi pe unde au trecut mulţi vizita­tori, nu ni s-a mai întâm­plat niciodată să primim astfel de oaspeţi înalţi. Pentru aceasta, vă mulţu­mesc respectuos şi vă zic bine aţi venit!. 

             Şi după cum spun documentele, oaspetele, care fusese nu o dată în România, de care declarase public că este îndrăgostit, i-a răspuns bătrânului călugăr la fel de înalt:

            - Părinte, eu am vizitat România şi am rămas impresionat de frumuseţea ei.Am fost în multe ţări în viaţa mea, dar România m-a impresionat cel mai mult.  Ştiu însă că, în ciuda acestor mari fru­museţi şi bogăţii, pătura populaţiei de jos nu este mulţumită, ci se află în suferinţă, iar eu sunt hotărât să ajut cum pot, ca poporul român să fie mul­ţumit de viaţa sa.Dacă Bunul Părinte ceresc vă va ajuta să vă ţineţi promisiu­nea, vă veţi socoti ca samarinea­nul cel milostiv din Sfânta Evan­ghelie. Ca şi pe acela, vă va răs­plăti Dum­ne­zeu în eternitatea spus părintele Dionisie.

                                                               
Prinţul                                                          Charles şi                                                          părintele                                                          Dionisie

                    Părintele Dionisie Ignat, povăţuitorul Prinţului Charles
 
           - Părinte, eu nu sunt ortodox, dar sunt creştin şi respect cu sfin­ţenie pe Domnul nostru Iisus Hris­tos, Dumnezeul tuturor.    De când am cunoscut Biserica Orto­doxă, sufletul şi inima mea s-au umplut de o mare bucurie, o bu­cu­rie pe care nu am mai avut-o nicicând înainte. Fiindcă sunteţi înaintat cu vârsta, nu am să vă obosesc mult, vreau doar să vă pun câteva între­bări, în taină, în biserică.
             Apoi prinţul şi bătrânul monah s-au retras şi au stat la sfat. Nimeni n-a aflat vreodată ce au vorbit, dar după cum s-a dovedit mai târziu, cei doi s-au legat unul de celălalt pentru tot­deauna.

             La plecare, părintele Dionisie Ignat l-a binecuvântat pe prinţ şi a rostit o rugăciune scurtăcare nu era luată din cărţi, ci se izvodise în inima lui:

            - Doam­ne, Dumnezeule a toată făptura, binecu­vân­tea­ză-l pe Charles, superior al Marii Britanii, care conduce un popor atât de numeros, cu sănătate şi înţelepciunea Ta, ca să conducă spre pacea a toată lumea, că aşa vom cânta şi noi ca îngerii care au cântat la naşterea Ta: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni binevoire».

               Aceasta a fost prima vizită a Prinţului Charles la părintele Dionisie Ignat, stare­ţul român al Chiliei Colciu din Sfântul Munte Athos.

             Prima din multele care au urmat, căci, după această întâlnire, Prinţul de Wales a revenit în fiecare an, pentru a se sfătui cu povăţuitorul său.

            Să-i fi devenit între timp şi duhovnic? Să-l fi ajutat pe prinţ dialogurile cu bă­trânul monah român să-şi cunoască mai bine rădă­cinile româneştipresupusa descendenţă din Ţe­peş?

             Dar în biografia lui Charles mai există un ca­pitol care explică apropierea lui de ortodoxie.Bunica Alice

              
Prinţul                                                          Charles şi                                                          părintele                                                          Dionisie

             Prinţesa Alice, bunica lui Charles, înainte de a se călugări

                 La sfârşitul anilor '60, pe holurile somptuosului Palat Buckingham, putea fi întâlnită o femeie stra­nie. Căruntă, vârstnică, îmbrăcată într-un veşmânt cenuşiu, de călugăriţă, excentrica apariţie era Prin­ţesa Alice a Greciei, bunica Prinţului Charles, ma­ma tatălui său, Prinţul Consort Philip, Duce de Edin­burgh, soţul Reginei Elisabeta a II-a.

             Veş­mân­tul monahal nu era o toană a bătrânei prinţese. Nu numai că era călugăriţă, dar întemeiase şi o mânăstire şi avea propria capelă ortodoxă în palat.

             Alice s-a născut în 1885 în Anglia, în Castelul Windsor, ca Prinţesă de BattenbergPrin sângele ei curgea cel mai pur sânge albastru al imperiului - era strănepoata Reginei Victoria, care i-a şi ve­gheat copilăria, iar părinţii săi erau înrudiţi cu marile familii nobiliare germane, tatăl era Prinţul Louis de Battenberg, iar mama, Prinţesa Victoria de Hesse şi Rhin.

            Din păcate, micuţa Alice a avut parte de încercări încă de când a venit pe lume: s-a născut cu o surzenie congenitalăcu care a luptat îndârjit, izbutind, în cele din urmă, ca printr-un efort titanic, să înveţe să înţeleagă ceea ce i se spunea, urmărind mişcarea buzelor interlocutorilor şi să vorbească fluent trei limbi străine.

            În 1902, Alice s-a îndrăgostit nebuneşte de Prinţul Andrei al Greciei, cu care s-a şi măritat, un an mai târziu. N-a fost un mariaj fericit, dar în doar zece ani, i-a dăruit soţului ei cinci copii.

             Philip (tatăl lui Charles) a fost ultimul născut, o mare speranţă pentru familia regală a Greciei.

             În 1908, când a vizitat-o în Rusia pe mătuşa ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna, Alice a întâlnit în aceasta şi un model creştin pentru lepădarea de sine.

             Ruda sa mai în vârstă şi mai bogată rămăsese văduvă şi tocmai îşi înstrăina proprietăţile şi îşi vindea bijuteriile (nu şi-a cruţat nici măcar inelul de nuntă!), pentru a fonda Mânăstirea Marta şi Maria, în care a înfiinţat şi un spital, un orfelinat şi o farmacie.
Prinţul                                                          Charles şi                                                          părintele                                                          Dionisie

         Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna, mătuşa bunicii Alice
               Întâlnirea cu Marea Ducesă Elisabeta a fost copleşitoare pentru prinţesa Alice, mai ales sub raport spiritual. Năs­cută protestantă, ea avea să se convertească, două­zeci de ani mai târziu, la religia ortodoxă a mătuşii şi a soţului său

            Ba, şi mai mult, după vizita în Ru­sia, şi-a aşezat în inimă gândul că poate să le fie de folos celor simpli şi umili, servin­du-i, în loc să fie servităÎn timpul războaielor balca­nice, a plecat pe front, ca soră de Cruce Roşie, ve­ghind asupra sol­da­ţilor greci şi că­rând, cot la cot cu infirmierii, răniţii de pe front.

            Avea să îi scrie mamei sale că vede zilnic membre amputate, oameni schilodiţi şi râuri de sânge. Dar nu s-a întors acasă, ci a înfrun­tat ororile frontu­lui până la în­che­ierea războiului.

            Ca o ironie a sorţii, poporul Gre­ciei, căruia prin­ţesa i se dăruise cu totul, a răsturnat monarhia, a depose­dat-o de averi şi l-a arestat pe Prinţul Andrei, soţul ei, condamnându-l la moarte, sub învinuirea că a pierdut răz­boiul cu Turcia lui Kemal Ataturk.

           A fost nevoie de intervenţia Angliei pentru a fi eliberat. Şi Alice a scăpat cu greu cu viaţă, fu­gind cu toată fami­lia la Paris, dar nervii ei, care rezista­seră la atâtea încercări în război, au ce­dat.

           În capitala Franţei, a fost diag­nosticată cu schi­zofrenie paranoidă. Tratamentul de atunci, pre­scris de în­suşi Sigmund Freud, care a con­sul­tat-o personal, era barbar - radiaţii cu raze X, pentru inducerea forţată a menopauzei,
 şiinter­narea cu forţa în sanatorii speciale, ade­vărate închisori de lux pentru capetele încoro­nate.

             Fa­milia a uitat-o, soţul ei, frumosul Prinţ Andrei, s-a consolat de pierderea co­roa­nei şi averii, mutându-se cu o aman­tă în sudul Fran­ţei. Cel mai tra­gic a fost că micul Philip, lu­mina ochilor ei, prâslea familiei, nu a fost lăsat să-şi mai vadă mama bolnavă.

            Prinţesa Alice a ieşit din spital, după doi ani de chin, şi s-a făcut nevăzută...O nălucă rătăcită printre oameni

Prinţul                                                          Charles şi                                                          părintele                                                          Dionisie

                    Părintele Efrem, stareţul Mânăstirii Vatopedu

            Suntem în miezul celui de-al doilea război mon­dial. În Atena desfigu­rată de lupte, Prinţesa Alice pune bazele propriului ordin călugăresc, numit Surorile Mar­tei şi Mariei, după mâ­năs­tirea întemeiată în Rusia de mătuşa ei, Marea Ducesă Eli­sa­beta Feodo­rov­na, mar­tiriza­tă de bolşevici.

             A ridicat un spital şi un orfelinat la pe­ri­fe­ria Atenei, unde măicu­ţele îi ajutau pe cei sărmani. Maria Karanastasis îşi amin­teşte că era o biată orfană când Prin­ţesa Alice a primit-o în cămin. A strâns-o de prima oară în braţe, iar apoi a săru­tat-o pe creştet.

            Mi-a spus micuţa mea vecină! Din acel moment m-am simţit mândră. Femeia aceea putea să îţi ci­tească ini­ma. Şi, vă spun, ea a fost un ideal pentru mine. (plânge)M-am făcut soră de Crucea Roşie numai pentru că am vrut să ofer şi eu lumii ceea ce sora Alice mi-a ofe­­rit în co­pi­lărie.

             Când războiul s-a sfârşit, în anul 1947, fiul său, Prinţul Philip, s-a căsătorit cu Prinţe­sa Elisabeta a II-a, viitoarea Regină a Angliei.
         
             Alice a ve­nit la nuntă, dar apoi s-a întors gră­bită în Grecia. Nu era făcută pentru viaţa la palat. La încoronare, în tot fastul, strălucirea şi bogăţia Catedralei Westminster, în mij­locul cortegiu­lui regal, tot numai haine scumpe şi bijuterii fas­tuoase, camerele de televi­ziune au sur­prins o apariţie spectrală - o femeie subţire, înveştmântată în­tr-un strai cenuşiu.

            Ai fi zis că e de pe altă lume, o nălucă ră­tăcită printre oa­meni. Era Alice, mama Prinţului Consort şi bunica micului Charles, care avea pe atunci patru ani.

             La doar câţi­va ani de la înco­ro­narea Re­ginei Elisabeta a II-a, în Grecia s-a instalat dictatura coloneilorTemân­du-se pentru viaţa ei, Philip şi-a luat mama la Lon­dra. 
            Alice şi-a petrecut ulti­mii ani ca o pasăre închisă într-o co­li­vie de aur, trăind într-un palat pe care nu şi-l dorise niciodatăA murit de­parte de mânăstirea ei, în 1969, la Pa­latul Buckin­gham.
            Ultima do­­rinţă a fost ca rămăşiţele pământeşti să-i fie îngropate în Ţara Sfântă, în biserica or­to­doxă ridicată pe Muntele Măslinilor, acolo unde se aflau şi moaştele mă­­tuşii sale, cea care o inspi­rase în­treaga viaţă, Sfânta Mu­ceniţă Elisa­beta Feodo­rov­na, ucisă bes­tial de comunişti. 

            La moartea buni­cii sale, Charles avea 21 de ani. Apucase să tră­iască 17 ani sub influenţa lui Alice...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu