vineri, 16 martie 2018

Dan Iordachescu

" de Carmen Dragomir

O VIAŢĂ PE SCENĂ

Dan Iordăchescu s-a născut la 2 iunie 1930. A cântat pe cele mai prestigioase scene ale lumii, de la Teatro alla Scala din Milano, Opera din Paris sau Balşoi Teatr din Moscova, la New York.  I-a avut ca parteneri pe giganţi ai muzicii lirice precum Placido Domingo, Renata Scotto, Monserrat Caballe, Luciano Pavarotti sau N. Rossi-Lemeni.
A jucat în peste 45 de roluri importante de operă, în peste 1.500 de concerte şi a obţinut 13 premii internaţionale la competiţii de canto. În plus, lui Dan Iordăchescu i s-a oferit titlul de cetăţean de onoare al şase oraşe, între care Mexico City (1980), Salonic - Grecia (1981) sau Pellare - Salerno, Italia (1988). Anul acesta maestrul sărbătoreşte şi împlinirea a 54 de ani de la acordarea marilor premii Mozart (Salzburg 1956), Schumann (Berlin 1956), Mussorgski (Geneva 1956) - premii care nu s-au mai acordat nimănui în lume.

A preferat România, ţara mormintelor părinţilor săi, ţara în care încă stă cu frică că ar putea fi aruncat din casa în care locuieşte, ţara în care guvernanţii i-au tăiat pensia de merit după ce, timp de 61 de ani, a dus numele României pe cele mai mari scene ale lumii. La 2 iunie baritonul Dan Iordăchescu sărbătoreşte cariera sa solistică neîntreruptă, un record mondial, dar şi împlinirea vârstei de 80 de ani. Cel care s-a făcut cunoscut peste tot în lume drept "românul Dan Iordăchescu", cel pe care multe naţii au vrut să-l adopte, nu s-a dat dus din România. A rămas să plângă un popor care se ucide singur, un popor cu un trecut măreţ şi cu un prezent de care îi este ruşine.

● Vă văd că suferiţi...● Cum să nu sufăr?! Mie mi-au tăiat pensia de merit. Eu am adus un milion de dolari statului român din taxe şi impozite. Împreună cu Spiess şi Herlea am adus aproape 3 milioane de dolari şi acum îmi taie pensia de merit? Era un nimic pe lângă ce am adus. Dar, în afară de bani, am dus prin muzică faima ţării ăsteia în lume, spiritul, cugetul. Am dus sufletul românesc acolo unde nu-l cunoştea nimeni, în 61 de ţări, în 331 de oraşe.

● Aveaţi o "pensie nesimţită", maestre?● Aveam 43 de milioane. Acum, îmi taie 30%. Eu sunt obişnuit cu un anumit fel de viaţă, care este mult sub nivelul tuturor artiştilor mari din lume. Până şi asta îmi iei?! Ce să mai îmi ia în continuare?  Casa? E casa lui Paul Constantinescu.

A FOST O IUBIRE TOTALĂ. MARIA  TĂNASE  PÃREA MAI TĂNÃRÃ DECĂT MINE, CU TOATE CÃ ERA CU 17 ANI MAI MARE
● În imobilul acesta a locuit şi Maria Tănase. V-am auzit anul trecut povestind pe scenă despre iubirea dintre  ea şi dumneavoastră.● A fost o iubire totală, cu toate că era cu 17 ani mai mare decât mine. Ea - născută în 1913, eu - în 1930. O cunoşteam de la debutul meu în rolul chiaburului la teatrul CCS (Consiliul Central al Sindicatelor din Bucureşti). Era acolo şi era atât de entuziastă... A venit la mine în cabină şi mi-a spus: "Măi, tinere, tu o sa faci lucru mare, o să vorbească lumea despre tine". Aveam 19 ani. Eu m-am căsătorit apoi şi ne-am întâlnit mai târziu într-o biserică, când deja eram cu a doua soţie. Ne-am povestit fiecare necazurile, eram supărat că nu-mi merge căsnicia. "Ei, lasă, că aşa e în viaţă. Dar tu ai muzica, mai ţii minte ce ţi-am spus eu la 19 ani?". După ce am divorţat de Delia, de a doua soţie, întâmplător, mergând spre Ateneu, am văzut-o pe "doamna Maria". Mi-a spus că nu m-a auzit niciodată cântând romanţe. "Nu se poate ca tu, cu sensibilitatea ta, cu glasul tău extraordinar, să nu cânţi romanţa românească. Te învăţ eu romanţa şi cântecul popular stilizat românesc", mi-a spus. Arăta extraordinar, era de-o frumuseţe incredibilă, părea mai tânără decât mine şi avea 44 de ani. Şi am luat lecţii de la ea şi când a venit la mine a luat şi ea lecţii de la mine. (Râde)
A durat 8 luni, din octombrie 1957 până în mai 1958, când am plecat la Paris. Eu nu mai voiam să mă întorc, i-am scris, am două scrisori de-ale ei, dar sunt prea intime şi nu vreau să le arăt nimănui.

● Ce mai înseamnă România azi?● România pentru mine era o mare speranţă şi un tărâm al frumuseţii. Eu, văzând 61 de ţări din Filipine în Mexic, din Mexic în Peru, mi-am dat seama că ţara mea e mai frumoasă. Prin blândeţea naturii ei, prin colinele alea minunate pline de flori. De-asta iubesc florile aşa cum iubesc femeile şi cum îmi iubesc ţara. E un lucru minunat ce se petrece în ţara asta şi pe care noi nu-l preţuim. Speranţa mea era în frumuseţea ţării şi în ceea ce a clădit Dumnezeu în oamenii ţării ăsteia. Am avut un împărat, Traian, şi pe Decebal care ne-au dat continuitatea şi numele de ROMĂNI care ne-a fost furat. Acum noi nu mai suntem români, suntem "romanians" sau "roumain". Ţiganii sunt "romanes". Noi nu mai avem naţie. Asta mă doare, că se pierde poporul ăsta.  Aici e frustrarea maximă, poporul ăsta se ucide singur!

● E asta în structura noastră ca naţie sau ne-am trezit brusc dintr-un coşmar şi n-am ştiut încotro?● Amândouă. Cred că avem o constituţie fizică şi psihică uşor anormale. A trebuit să plecăm capul. Am renunţat la identitate, la o parte din eul nostru în clipa în care ne-am lăsat capul în jos. Nenorocit a fost şi regimul comunist, dar nu al românilor, ci acela impus al sovieticilor. Cei care ne-au ocupat ţara până în '58 când Gheorghiu Dej i-a dat afară şi încet, încet, i-am dat şi noi afară pe cei care mai rămăseseră prin închisorile de la Sighet, de la Gherla, de la Aiud şi, uneori, chiar le-am dat drepturile înapoi. E o blasfemie să ne renegăm trecutul. Ceauşescu este un trecut şi cu părţi bune şi cu părţi rele. Părţile bune ale trecutului românesc ne asigură părţile bune ale prezentului şi ne pot face să sperăm într-un viitor bun al naţiei. Trecutul nostru a fost de multe ori măreţ. Nu cel ceauşist, dar i-am avut pe Titulescu, pe Iorga, pe Carlol al II-lea, pe Ferdinand...

● Ce reproşaţi românilor şi României?● În primul rând  reproşez românului starea de apatie. În al doilea rând starea de milă pentru el şi umilă faţă de alţii. Adică o stare supra-egoistă de milă pentru persoana lui. Asta nu e de-acum, e din vechime. Altfel n-ar fi spus: "Ferească Dumnezeu de ziua de mâine, să nu fie mai rea". Şi vine mai-răul. Până ajunge undeva la Bobâlna, la 1907, când nu mai poate, când urlă în el totul şi iese cu toporul, cu coasa, cu ce iese şi-şi face dreptate. Asta mai vreau de la poporul ăsta, să-şi facă dreptate. Nu mai e poporul mândru din vremea lui Ştefan cel Mare, cel care făcea zid în faţa tuturor. Şi-acum am ajuns un nimic de ţară, împărţită între nevoile şi pretenţiile germanilor lui Hitler sau comuniştilor lui Stalin, Lenin şi toţi care au creat degringolada lumii. L-aş pune şi pe Ceauşescu. Dar mi-e tare greu, nu că sunt un nostalgic, dar îi datorez 400 de mii de apartamente în ţara asta, metroul... Mă uit în jur şi mă îngrozesc. Am şi eu maşină, dar o las acasă. Bucureştiul n-ar fi putut trăi fără metrou. Am contribuit şi eu cu o scară, Spiess cu o scară, Herlea cu o scară. Ceauşescu a făcut metroul, a dat case, a dat Dacii plătibile în rate în termen de 20 de ani.

● Chiar credeţi că era mai bine în comunism?● Fără discuţie. L-am cunoscut pe Noël Bernard, director al departamentului românesc de la Europa Liberă. M-a întrebat care este adevărul despre România. "E atât de nebun ăsta încât face un neam de ocară, îl distruge?". Şi i-am spus şi lui: atât timp cât Ceauşescu a făcut case, atât timp cât nu mai vezi ţigani pe drumuri bătând şi furând, îi vezi duşi prin satul sau orăşelul 1 Mai pe care l-a clădit el...
Odată m-a dus pe mine acolo să le cânt lor, ţiganilor. M-am îngrozit. La etajul patru erau porcii, la cinci erau păsările grămadă. Am spus: Dumnezeule, oamenii ăştia nu vor fi niciodată ca noi, nu se pot asimila. Ei au venit acolo după ce au trecut prin Ferentari, pe stradă sau prin canale, cerşind sau furând. I-am văzut şi în Spania şi în alte părţi, dar acolo s-au asimilat. Mergeam numai la restaurantele lor, niciodată nu te furau, niciodată nu acceptau bacşişul. Deveniseră europeni, pe care i-am respectat şi îi respect. De ce ţiganii din Slovacia sunt minunaţi!? Violonistul Ion Voicu a fost cel mai bun prieten al meu. Când a murit, a murit o parte din mine. Dacă îi spuneai "rrom" plecai din casa lui în clipa aia. Îmi spunea: "Bă, Dane, io sunt ţigan. Dar un ţigan bun şi am făcut ce-am putut pentru ţiganii buni". Aici e problema, sunt ţigani buni, dar puţini. Unii fac oale, alţii fac muzică... Dar, vorba lui Ceauşescu, "esclud" , exclud toţi maneliştii, o ruşine naţională.

● Prin toate colţurile lumii pe unde  aţi umblat, v-a fost vreodată ruşine că sunteţi român?● Peste tot în lume eu eram numit "românul Dan Iordăchescu". Dacă peste ţări şi mări eram român, unde să rămân?! Nu mi-a fost niciodată ruşine că sunt român. Am fost copilul  părinţilor mei. De ce să-mi fie ruşine? Mie mi-e ruşine de timpul actual al românilor. De ceea ce se întâmplă cu ei după 1989.

● Eraţi "românul Dan Iordăchescu" şi când aţi plecat în Turcia, în '86, pentru aproape 7 ani. De ce aţi rămas în România?● M-au oprit vârsta şi mormintele părinţilor mei. Acolo pe cavou scrie mare "Dan Iordăchescu, Sevastia Iordăchescu, George Iordăchescu". Acolo e locul meu. Aş pleca pentru viaţa mizerabilă pe care ne-au dat-o politicienii, în special ultimii care au guvernat. Dacă m-aş întoarce în '92, când am revenit în ţară, n-aş mai rămâne. Aş fi murit poate la Istanbul sau în Grecia, unde aveam cetăţenia de onoare şi mi s-ar fi dat locuinţă. Sau în Mexic, unde, la fel, am cetăţenia de onoare, sau  la Riga, sau la Salonic. Când era să rămân pe drumuri, să-mi ia casa, le-am scris şi mi-au spus: "Veniţi la noi, vă dăm tot ce trebuie". Dar sunt al ţării ăsteia. Sunt şi rămân român.

● Aţi trăit vreodată vremuri  mai grele ca azi?● Nu. Niciodată. Decât în dragoste, dar asta e altă poveste. Atât timp cât trăieşte această clasă nu cred că ne putem reveni. Am văzut la emisiunea Gabrielei Firea o individă care, când alţii vorbeau de durerea românească, de chinul românilor, ea spunea: "E un om mare, e un om care are carismă, e un om care se uită în ochii celorlaţi şi-i subjugă pentru că are ,, un dar al comunicării"... Care e darul comunicării?! O inteligenţă, da, o recunosc, dar malefică! Sunt inteligenţe bune şi inteligenţe malefice, care distrug. Or, asta e El de sus, din Cotroceni. Ca să aibă el puterea, să aibă el totul în mână, să înfrângă totul, "să vă arăt eu vouă". Şi vine blonda şi-mi strigă: "Voi, urmaşii lui Traian Băsescu!". Eu nu sunt urmaşul lui Traian Băsescu, nu sunt urmaşul golanilor. Nu sunt urmaşul ticăloşilor. Eu sunt urmaşul lui Traian. La columna lui la Roma m-am dus de 50 de ori şi m-am închinat!

● Aveţi trei fete şi un băiat... Două dintre  fete v-au urmat pasiunea.● Cristina, cea mare, e preocupată de soţul lei pe care îl iubeşte enorm, iar el o divinizează. Au nişte copiii minunaţi care sunt în perioada cea mai critică, de trecere spre pubertate, se apropie de nişte momente foarte periculoase şi trebuie struniţi ca să treacă cu bine de ele. Are destule pe cap. Cristina cred că a avut cea mai frumoasă voce din ţara asta la mezzo-soprane, are un timbru uluitor, o frumuseţe a armonicilor timbrale, o vocalitate suplă, amplă, unică, dar nu i-a plăcut să cânte operă. A trăit într-o lume a ei, vrea concerte simfonice. Şi cântă superb. Irina -Coca, cea mică, este deja o celebritate. Iubeşte. Şi iubeşte în primul rând muzica. Poate nu atât cât am iubit-o eu, dar aproape. Este o actriţă excepţională, o cântăreaţă de mare sensibilitate, colorează frazele, le dă uneori voluptate, alteori nostalgie. Are 33 de ani. Iubeşte însă şi personajele din viaţă. Şi nu m-a ascultat. Dar nu mă mai amestec. Dar din cauză că nu mă mai amestec, nici ea nu se mai amestecă în senectutea mea şi mă doare. Vin acasă, sunt singur între flori, e frumos. Dar e bine ca din când în când un om să-ţi mângâie tâmpla sau să-ţi sărute obrazul. E bine şi asta, mai ales când e de-al tău şi mai ales când îl iubeşti atât de mult.
Raluca trăieşte acum la Los Angeles. A făcut film aici în ţară înainte să plece. S-a măritat cu cineva pe care eu nu l-am dorit. Eu nu am ascultat-o pe mama şi m-am căsătorit cu Delia, şi m-am căsătorit şi cu altele apoi şi am ajuns ca vai de lume, trist, suferind. Mă duceam în biserici să mă rog la Dumnezeu să-mi dea tărie pentru a supravieţui. Nici ea nu m-a ascultat. S-au despărţit, e divorţată şi are un copil de 7 ani. Îmi dă telefoane mereu, îmi trimite medicamente...

● Şi băiatul?● Băiatul îl am cu o pictoriţă din Bali. Vine în vara asta în România.
● Împliniţi la 2 iunie 80 de ani de viaţă, iar anul acesta se împlinesc şi  61 de ani de carieră. La ce concluzii aţi ajuns?● Concluziile mele sunt următoarele: Dumnezeu nu mi-a dat arcul, nu mi-a dat sabia, nu mi-a dat puşca ca să cuceresc lumea. Mi-a dat harul cântului. E o concluzie după o viaţă. Scena e a lui Dumnezeu, culisele sunt ale diavolului. Dumnezeu e acolo doar atât timp cât cortina e trasă, când scena e deschisă. Eu am avut de-alungul vieţii suferinţele şi pedepsele care mi s-au dat, dar şi dărnicia fără margini ale spiritului divin.

Dan Iordăchescu cântă de 60 de ani pe marile scene ale lumii, fiind cel mai longeviv artist liric pe plan mondial. Singurul român care a cântat în 61 de ţări, 331 de oraşe, în peste 260 de turnee, de la Răsăritul Lumii din Bali, la Apusul Lumii, în Peru.

A cucerit zece recorduri muzicale şi a suferit enorm pentru încă unul: "de dispreţ şi de izolare pentru un artist care a făcut ceva pentru ţara asta". Cel pe care îl admirau cu gura căscată Nixon sau Brejnev, astăzi stă trei ore în faţa uşii ministrului culturii, deşi fusese invitat.
Marţi, pe scena Ateneului,  maestrul Iordăchescu, alături de cele două fiice soprane, va susţine un concert aniversar la care şi-au anunţat prezenţa şi reprezentanţii Guinness Book. După ce le-a făcut pe toate, mai are o singură dorinţă: să-l ia în căsătorie o doamnă celebră, care îi telefonează mereu şi-i spune "iubitule". Un interviu despre amoruri, despre raiul de pe scenă şi iadul din culise, despre ieri şi azi, despre minunile lumii.
Pe mâna stângă poartă un şirag de pietre pictate cu sfinţi, la dreapta un inel cu cap de dragon.

● Jurnalul Naţional: Frumos inel!
● Dan Iordăchescu: E de la o chinezoaică cu care am cântat Traviata. Uite, aici sunt pagode, aici e dragonul care poartă noroc şi îi pedepseşte pe cei răi. Mi-a spus că trebuie purtat mereu, altfel nu îţi reuşesc lucrurile importante. Într-o bună zi era o delegaţie mare la noi la Operă şi aveam de cântat Escamillo din Carmen de Bizet. Mi-am uitat inelul acasă, am vrut să mă duc după el, dar nu mai aveam timp. Eram într-o formă extraordinară, am zis că o să fie delir în sală... Şi m-am împleticit pe scenă, era gata-gata să cad, noroc că m-am ţinut de masă, şi am cântat ca vaaai de lumee!

● De când îl purtaţi?● Din '57, când am făcut prima călătorie în China. Câţi ani sunt? Sunt 52 de ani de atunci, Dumnezeule. Pe-atunci dumneavostră eraţi în constelaţii, vă gândeaţi unde să aterizaţi, în Magellan, în Calea Lactee... Era mai bine, aici e jalnic, e nebunie curată.

● Aşa sunteţi dvs. superstiţios sau chinezoaica era mai specială? ● Era frumoasă... studiază canto în California. Am revăzut-o, praful s-a ales de ea. Nu sunt un habotnic, dar mi-a spus aşa de frumos... eram în pat amândoi, nu se putea refuza o astfel de ofertă. (râde)

● Aveţi ritualuri, lucruri pe care le faceţi înainte de a urca pe scenă?● Rugăciunea. Pentru că asta este ceva...Rugăciunea către Dumnezeu, Dominus Deus. Dar numele ăsta noi I l-am dat. Au fost nişte învăţaţi cu barbă lungă care se plimbau acum 10 mii de ani sau mai bine şi trebuia să explice cum a venit omul. Adam şi Eva, dacă au existat, credeţi că s-au numit aşa? Apoi a trebuit să explicăm păcatul.  Şi i-am găsit pe Cain şi pe Abel. Însă planeta nu ar putea exista  fără Dumnezeu, Universul n-ar putea exista altfel. Ce e Universul? Nu puteţi şti, nici eu şi nimeni dintre savanţii ăştia mari. Universul trebuie definit în timp şi spatiu, or asta nu există în Univers... Noi l-am definit aşa, dar cine ştie ce-o fi?

● Credeţi că Dumnezeu a avut un plan cu dvs?● O, da! Noi oamenii atât cunoaştem, pe noi: oameni buni, oameni răi. Eu, înainte de a pleca, am de gând să fac un partid. Da, da. Partidul Iubirii Oamenilor între Oameni. Prea multă ură, prea multă duşmănie...

● V-aţi împiedicat de răutatea oamenilor?● Tot timpul. Îmi spunea cineva de la Spitalul Pantelimon, râzând în hohote: "Dragă, am mărit numărul de paturi până trece aniversarea ta, pentru cei bolnavi de ficat sau de inimă. Că atâtea auzim prin oraş: <>". Vedeţi, noi, românii, trăim cu proverbe din astea. Când noi trebuie să fim drepţi şi frumoşi ca nişte sculpturi michelangeleşti, ca David.

● De ce o fi făcut Dumnezeu răutatea?● Nu Dumnezeu a făcut-o. Şi aici e o contradicţie pe care nu ştim s-o explicăm. Există separat şi bine definit, binele şi răul. Binele e Dumnezeu, răul e diavolul, Dumnezeu e scena, răul e în culise.

● Ce se întâmplă în culise?● Acolo vin toţi şi spun, cum am povestit: "Da' de ce el, eu nu?!"Ãluia nu i-a dat Dumnezeu atât, lui i-a fixat alt destin. Mergeţi până în colţ aici, întâlniţi 50 de oameni, nici unul ca dumneavoastră, nici dumneavostră ca unul din ei. Sunt oameni pe pământul ăsta care sunt în legătură cu Dumnezeu. Muzica, arta, cultura sunt transcendenţe ale legăturilor noastre cu El. Dumnezeu ne vorbeşte prin muzică, e tare greu să vorbească în limba română, credeţi-mă.

● Şi cu toatea astea, cu toţi oamenii ăştia din culise, din tot Univesul ăsta mare Dumnezeu v-a dat muzica în dar şi va ales pe dvs să fiţi ceea ce scriau ziarele new-yorkeze prin '70: "cel mai mare artist liric al lumii".● Nu putem fi toţi mari, există o ordine în Univers şi pe planetă. Aici se fac distincţiile. Există oameni dotaţi, mai puţin dotaţi, oameni buni şi proşti care nu ştiu nimic. Cu toate că omul se naşte bun, vine pe lume cu toate calităţile, societatea îl corupe, îl schimbă. Rousseau a spus-o cel mai bine: " L'homme est bon par nature, c'est la société qui le corrompt".

● Mai are are vreun remediu societatea să se întoarcă la felul în care a fost ea creată iniţial, fără răutate, fără oamenii din culise ?● Vedeţi prea bine, cataclismul se apropie. Într-o bună zi, dacă nu ne vine mintea la cap, atât timp cât noi nu ţinem seama de legile Universului şi de legile noastre, va izbucni inevitabilul. Ştiţi ce ne poate salva? Un singur lucru: Iubirea! D'aia eu iubesc. Iubesc oamenii, iubesc publicul.
M-au învăţat asta oameni buni, oameni adevăraţi cu bucuria în suflet.
Maria Tănase locuia aici. Aţi văzut pe uşa de la intrare scris Paul Constantinescu?! E unul dintre marii compozitori ai lumii. Pianul e al lui. veneam şi repetam în apartamentul ăsta cu el, îmi dedica liedurile lui.
Bucuria de a trăi nu o are fiecare, mulţi au mai mult duşmănia de a trăi. Dacă continuăm aşa, ne vom pierde, ne vom distruge.

● Sunt săraci oamenii fără iubire? Pare că în societatea de astăzi iubirea în toate formele ei nu-şi mai găseşte locul.● Fără iubire nu ai nimic. Este primul precept: "Iubiţi-vă între voi". Ştiţi de ce nu-şi mai găseşte locul? Pentru că noi o corupem, noi distrugem iubirea. De iubire ai parte atunci când vrei să laşi amintiri minunate şi vrei să-ţi rămână amintiri frumoase. Numai aşa iubirea poate veni. Vedeţi, eu am multe amintiri şi mi-e dor de amintirile mele. Dar ştiţi că de multe ori amintirile dor?!

● Cumplit!● Da, mi-e dor de amintiri şi amintirile dor. Ãsta e adevărul. Pentru că-mi dau seama că s-au întâmplat într-o lume foarte curioasă. Uitaţi, peretele ăsta e plin de daruri date de femeiuşca asta cu care am un copil în Bali.

● Bali?● Insula Bali, răsăritul lumii, la capătul Indoneziei, în Pacific. Luana. Avea 13 ani şi picta. Pe copil îl cheamă Dan Wy, poartă numele meu.

● Luana a rămas însărcinată la 13 ani?● N-avea nici 13 ani, fără două luni.

● Şi dumneavoastră?● Eu n-am rămas însărcinat (râde), dar am făcut ce-am putut ca să rămână ea. Am cunoscut-o la un concert. Îi curgeau lacrimile pe obraz. N-avea nici 13 ani şi îi curgeau lacrimile pe obraz. I-am cântat "Gornistul", balada, de Paul Constantinescu. Ta,ra,ta,ta,ta... (n.r- şi maestrul cântă de parcă curg şi zidurile).  Eu plângeam , ea plângea şi după concert a venit să-mi ceară o fotografie. I-am spus că nu am la mine, că le dădusem pe toate, dar am acasă. Mi-a spus în englezeşte, nu ştiu dacă "tu" sau "dumneavoastră": "Can I go with you to your home?". Şi când am ajuns acasă mi-a zis: "aici la 13 ani noi avem copii, suntem la Ecuator". Nu era fecioară...

● Ce v-a plăcut la ea? Şi cum s-a terminat povestea?● Era foarte frumoasă. Am plecat după o lună şi jumătate în care ne-am văzut în fiecare zi. Aveam atunci aproape 50 de ani. În anul următor am revenit în Bali... Asta e Cristina, la Montreal. (n.r.- răsfoieşte albumul cu fotografii, cele mai multe sunt portrete feminine). Eu iubesc oamenii, iubesc femeia, iubesc frumosul, altfel n-aş putea cânta. Eu sunt urât, dar am carismă, asta le-a atras pe toate.

● Aţi avut multe iubiri..● Multe, dar neîmplinite, vă rog să mă credeţi. A cincea oară m-am însurat cu o turcoaică care mi-a lăsat numai grozăvii cumplite în amintire, înspăimântătoare. Aveam 58 de ani, ea era cu 40 de mai mai tânără decât mine, e adevărat, era studentă la engleză la Bosfor University. Foaaarte deşteaptă... A fost cea mai lungă căsnicie, până în 2001. A fost rea, cumplit de rea!
● V-a chinuit.● Păi a vrut să mă omoare. M-a atacat cu cuţitul, am avut şi o operaţie la ochiul drept din cauza asta. Strigam "ajutor!" şi veneau vecinii, că erau avertizaţi.
● Bănuiesc că pe ea aţi iubit-o cel mai tare...● Nu. Pe prima soţie am iubit-o cel mai tare. Era cu şase ani mai mare ca mine, singura care a fost mai în vârstă decât mine. Cuchi era profesoara mea de pian la Conservator, Viorica Cojocariu. Cu ea aş fi vrut să rămân... Nu m-a înşelat, eu am înşelat-o de am rupt-o, înspăimântător. Atunci de-abia mă dezvăluisem publicului, începuseră turneele...A fost un om extraordinar de cinstit, de corect.

● De ce au fost neîmplinite toate iubirile astea?● Daca vă spun vă supăraţi, vă supăraţi pentru că sunt crud. Eu, în permanenţă, am iubit suprafaţa, exteriorul. Nu m-am gândit niciodată la interior, ci doar rareori, şi atunci plecam.

● Nu e o contradicţie cu felul dvs. de a privi lucrurile?● Ba da. În gândire sunt profund, poate nu sunt în simţire, dar aşa m-a făcut viaţa. Colindul ăsta prin lume... tot timpul am fost în umblet, am văzut toate minunile pe care le-a dăruit Dumnezeu lumii, când la noi era negru, când la noi nu se gândea. Am văzut Angels Falls, în Venezuela, Belem, în Brazilia, Horo Guduru, Etiopia...când la noi inchiziţia ardea pe rug, acolo ei clădeau nişte temple incredibile.

● Compensează gloria iubirile astea pierdute care dor şi acum?● O, da. Dacă nu aş fi avut-o aş fi fost un om pierdut, un om de nimic.

● Iată că ajungem şi de la lucrul pentru care ne-am întâlnit de fapt. Vi s-a împlinit visul, marţi, o dată cu concertul aniversar, stabiliţi un record.● Sunt zece exclusivităţi româneşti mondiale, nu unul. Sunt 60 de ani de când am debutat, 262 de turnee în 61 de ţări, 61 de capitale, 87 de metropole şi 331 de oraşe ale lumii, 13 premii pe care nu le-a mai luat nimeni niciodată, şase cetăţenii de onoare, dinastia lirică Iordăchescu...

● Aveţi 60 de ani de activitate lirică neîntreruptă, pe care nu-i are nimeni în lume. Ce mai rămâne de aici înainte? Le-aţi făcut pe toate.● Să spun adevărul? Vreau să mă ia în căsătorie o doamnă celebră în ţara asta care are 79 de ani, să aibă grijă de vârstnicia mea. Nu mai am curajul să mă aventurez...Ne-am întâlnit în biserică acum câteva luni. Nu găsiţi că e interesant? Şi de-atunci îmi dă mereu telefon şi îmi spune "iubitule".

● Ne vedem la nuntă?● S-ar putea...(râde).

● Vă imaginaţi la 100 de ani?● Nu. Vaaai, de ce m-aţi întrebat!? Aş vrea să se termine repede, cu o femeie tânără, frumoasă, în pat, repede. Vă spun drept. Sau cântând. Ultima suflare să fie o sărutare, o îmbrăţişare sau un sunet muzical. Din astea două.

● V-aţi născut dintr-o mamă învăţătoare, cântăreaţă de muzică populară şi un tată profesor de fizică. Când aţi avut revelaţia muzicii, când v-aţi dat seama că destinul dvs este acesta?● Tata dorea să fiu medic. Avea un bun prieten doctor care m-a pus la o probă de foc, m-a dus la o sală de disecţie la Facultatea de Medicină, am văzut un mort acolo pe masă, erau mirosurile acelea, nici n-am făcut prea mulţi paşi şi am leşinat. Şi doctorul i-a spus tatei: "Nici o şansă să se facă ăsta medic". Şi-atunci tata a zis "Dreptul!". A venit însă de la Teatrul CCS (Consiliul Central al Sindicatelor din Bucureşti) Nicolae Rafael care era şi prim-solist la Operă, dar şi în comitetul de direcţie la teatru. Şi m-a ascultat cântând în sala Filarmonicii. Pasul îl făcusem însă înainte la Mitropolie, luat de şeful corului. Dumnezeu a fost acolo şi m-a miluit de atunci tot timpul. Apoi am debutat la teatrul CCS.

● Aţi copilărit în Moldova...● La 11 ani am ascultat Traviata la Iaşi cu Ela Urmă şi Ionel Tudoran, veniseră în turneu. Am fost uimit, nu înţelegeam totul, dar înţelegeam deja mult.Tata era un tip extraordinar. Otilia Cazimir, marea scriitoare, era vecina noastră, era tot timpul la noi şi noi la ea. L-am cunoscut acolo pe Sadoveanu şi pe mulţi alţii. Aşa am crescut. I-am cunoscut, de la şase ani, pe Păstrorel şi Ionel Teodoreanu. Numele meu, Dan, vine din "La Medeleni". Ionel Teodoreanu de-abia terminase romanul, iar mama a fost atât de impresionată încât a spus că dacă copilul va fi băiat se va numi Dan, iar dacă va fi fată se va numi Monica, la fel ca personajele.

● Sunt în viaţă momente cheie, banale pentru alţii, dar providenţiale în destinul unui om. Care au fost oamenii providenţiali de care v-aţi ciocnit, cine v-a schimbat viaţa?● Au fost mai mulţi. În primul rând, maestrul Constantin Stroescu, apoi a fost Petru Ştefănescu Goangă, un mare cântăreţ care a ţinut enorm la mine, era tot bariton cum sunt şi eu, avea aceeaşi voce ca a mea şi îşi dădea seama că sunt pentru el primejdia numărul unu. Apoi, providenţială a fost plecarea la Paris (1958) şi la Salzburg (1956). M-au iubit conducătorii acestei ţări şi îmi pare rău că nu mai e aceeaşi atmosferă acum. Pe mine Ion Gheorghe Maurer, care a fost mult timp prim-ministru, m-a invitat de trei ori la masă la el şi de nenumărate ori la cabinet. Îmi spunea: "Orice e nevoie, pentru lirica românească!" Veneau Richard Nixon, Charles de Gaulle, Brejnev, toţi marii lumii, ajungeau la prânz la aeroport, erau conduşi la locuinţa de protocol şi seara la şapte veneau la Operă şi mă ascultau pe mine, pe Herlea, pe Elena Cernei. Asta era cartea de vizită a României.

● V-aţi simţit mai apreciat pe vremea comuniştilor?● Incomparabil! Pot să spun un secret? Din partea lui Maurer şi din partea lui Gheorghiu Dej m-am bucurat de respect, de iubire şi de apreciere enormă. Dej m-a luat cu el să cânt pentru Tito, atunci când s-a făcut hidrocentrala de la Dunăre, şi Tito m-a luat în braţe şi i-a spus lui Dej: "Dacă aveţi aşa ceva, voi mergeţi bine de tot pe cultură". Toată generaţia de aur a ţării ăsteia s-a bucurat de atenţie, Nicolae Herlea, cea mai frumoasă voce pe care a dăruit-o România lumii, eu care am cântat nouă genuri muzicale- record mondial... Ne-au trimis să studiem la Roma, la Paris şi aşa am devenit marii cântăreţi ai lumii.

● De ce credeţi că a fost răsturnat sistemul ăsta de valori sănătoase care existau atunci?● Da, sănătoase, aşa erau, nu prefăcute. Existau şi există în pământul românesc. Au reuşit să răstoarne asta prin răutate, prin invidie. Eu spun mereu şi le-am spus şi lor: "La voi, valoarea românească este cunoscută de nevoie, nu de voie! Şi în felul ăsta n-o puteţi preţui!" Eu, care eram invitat înăuntru şi toţi miniştrii erau lăsaţi la o parte. Maurer spunea: "A, a venit maestrul Iordăchescu, lăsaţi-l să intre imediat". Şi acum am fost invitat telefonic de la cabinetul ministrului Paleologu: "Veniţi mâine la ora două". Am fost cu un sfert de oră înainte, am stat pe o bancă, iar marele şef de protocol, vreau să-i spun numele pentru că merită, Alexandru Bălăşescu, şeful de cabinet al ministrului culturii, m-a lăsat două ore şi jumătate pe bancă. Dădea mâna cu toţi şi cu mine nu, ştiind cine sunt. Până când, cineva ruşinat din staful ministrului a venit şi mi-a spus: "Maestre, plecaţi că nu vrea să vă primească". E drept că mi s-a dat cafea de două ori. Am fost pur şi simplu gonit de la Ministerul Culturii! Am primit după aceea un telefon că se doresc două locuri în loja oficială şi le-am trimis...

● Mi-aduc aminte de un lucru răscolitor pe care l-aţi spus acum câţiva ani: "Nu scuipaţi acolo unde Dumnezeu mângâie". ● Mă refeream la aceşti conducători nevrednici care desconsideră valoarea. Eu înţeleg prea puţin din aceste acţiuni ale lor. Ceea ce se întâmplă la noi nu se întâmplă prin alte părţi. Aţi văzut, când a murit Pavarotti au fost peste 300 de mii de oameni acolo, s-au închinat, a fost un pelerinaj în faţa valorii umane. Au fost cei de la Vatican, a fost preşedintele Italiei. Închipuiţi-vă că mor eu. Credeţi că vine preşedintele vreodată la mine? Ha, ha, hai să râdem împreună!

● Vor veni cei care vă iubesc şi în mod sigur sunt foarte mulţi.● Ei da, poate că e mai important.
● E o lipsă a societăţii ca întreg sau a conducătorilor ei? Unde e problema?● E o întrebare foarte pertinentă. Problema e că din întreg se nasc conducătorii. Comunismul era rău văzut şi pe bună dreptate, pentru că era o idee greşită. Nu putem fi toţi egali. A fost iniţial o idee greşită a doi evrei bărboşi, Marx şi Engels, care a fost preluată pentru putere de alţi doi ticăloşi, Lenin şi Stalin. Pentru putere, nu pentru binele societăţii, pentru binele lor. Şi de acolo a mers degringolada.
● Credeţi că a fost poate o trecere prea bruscă la libertate şi oamenii s-au rătăcit în false valori?● Indiscutabil. Aici este o problemă politică. Mi-e greu mie, ca artist, să etichetez problemele politice, dar ce simt eu este că schimbarea aceasta a fost făcută brusc şi de către oameni care nu trebuia să vină. Aici erau aşteptaţi oamenii de inimă. Sigur că unii au fost foarte bine intenţionaţi. Şi chiar unul dintre ei a iubit enorm artiştii, dându-şi seama că ei au ceva de spus în această confluenţă a artei cu viaţa. Pentru că fără asta nu ar fi existat nici piramidele de la Gizeh, nici Sfinxul, nici Zidul Chinezesc, nici templele dinastiei Ming. Omul a fost, de când era în faşă, înclinat să aprecieze frumosul creat de Dumnezeu şi pe această bază să clădească frumosul omenesc.

● Sunteţi atent la ce se întâmplă în politica românească?● Da, dar în ultima vreme mai puţin pentru că sunt scârbit, sunt ofensat, sunt uimit în sensul rău al cuvântului. Ştiţi, eu nu admit compromisurile. Mie îmi e foarte drag unul dintre conducătorii unui partid. Îl aveţi acolo pe pian (arată spre o fotografie înrămată): Corneliu Coposu. Eu am fost pnţcd-ist până în clipa în care s-a băgat Securitatea şi a distrus PNCŢD-ul. Cred că dacă ar fi trăit mai mult şi dacă ar fi fost ales, alta era soarta noastră. Lumea a înţeles greşit libertatea. Libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, cât şi cum vrei, asta e o eroare fatală. Românul nostru nu era obişnuit nici cu libertatea, nici cu democraţia. Trăise într-un regim aprig, nu întotdeauna nevrednic, însă nevrednic de prea multe ori, şi care a lăsat urme adânci.

● Din ce parte vedeţi venind salvarea? Sunt personaje pe scena politică care ar putea schimba ceva?● Schimbarea va veni din societatea românească, e un paradox. Nu văd acum niciunul din politicieni în stare de asta, dar vor veni. Ţara asta a dat lumii mulţi oameni mari. Gândiţi-vă la Titulescu, Brătianu, Maniu. Gândiţi-vă că doi regi au creat soarta României, unul a adus independenţa, al doilea a făcut România Mare. Eu sper că din generaţiile astea care vor veni se vor alege oameni buni, dacă nu vor pleca.

● Vi s-a propus de multe ori să rămâneţi în alte ţări, în SUA, Italia, Anglia. Vă pare rău că nu aţi făcut-o?● Un mare gânditor René Descartes spunea:  "Niciodată nu e bine să regreţi lucrurile pe care nu le mai poţi reface". Acum ce să fac? Să trăiesc în plânsete? S-a dus. Am avut şase propuneri mari, pe lângă alea mititele. Una de la Riccardo Muti, cel mai mare dirijor al lumii. N-am plecat din două motive. Peste tot apăream ca "românul Dan Iordăchescu". Sunt mii de cronici care scriau aşa despre mine. Eu eram român, unde să rămân?!

● Şi al doilea?● Ai să râzi de mine. N-am găsit nicăieri în lume femeia din România. Femeia din România m-a subjugat. Mi-a dăruit totul, cerându-mi mobilă, case, tablouri, dar au fost enorm de multe care mă luau de mână şi-mi spuneau: "Urâtule, pentru mine eşti totul în viaţa asta". Ori asta nu mi s-a spus nicăieri în străinătate.

● Sunt mai profunde româncele în iubire?● Da. Atunci când nu sunt mânuite de interes, când nu sunt intervenţii care să le răscolească în partea cealaltă. Femeile românce sunt frumoase şi de cele mai multe ori bine călăuzite sufleteşte. Eu n-am umblat la asta, că poate găseam femeia vieţii mele. Am văzut frumosul şi frumosul mi-a fost de-ajuns. O dată am plecat de acasă la Operă şi m-am uitat spre balconul apartamentului. Ea era la balcon şi îi făcea unuia semn că am plecat, să vină repede sus. Era un văr de-al meu, mare sportiv, cu un corp desăvârşit. Eu începusem să am burtă...

Dan_Iordachescu

Baritonul Dan Iordăchescu a murit duminică, 30 august 2015, la vârsta de 85 de ani. Baritonul Dan Iordăchescu s-a născut la 2 iunie 1930, la Vânju Mare, județul Mehedinți. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu