vineri, 30 martie 2018

Brâncuși, ultimele clipe


ISTORIA ROMANILOR
Ultimele clipe ale lui Brâncuși. ”Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin”.
După 1950, Constantin Brâncuși, stabilit deja de mulți ani la Paris, ieșea din ce în ce mai rar și pentru scurtă perioadă din casă, suficient doar cât să-și ia cele strict necesare. Pașii încep să trădeze nesiguranța trupului. Cade bolnav la pat și așteaptă marea trecere. ”Trăiesc acum ca într-un deșert- singuratic, cu animalele (sculpturile) mele”. 
Printre cei care l-au vizitat în ultimele luni de viață au fost și compatrioți care-și amintesc: „…de-a latul laviței, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de Moș Crăciun: nemișcat, cu brațele de-a lungul trupului, cu picioarele atârnând grele…Frumos cu fața îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roșcovane. Stătea într-o nemișcare totală. Era indiferent? Așa părea, dar ochii îi umblau de colo-colo.
Malițioși, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult, ne pipăiau parcă. Deși grav bolnav, Brâncuși nu se abstarctizase, nu se detașase de viață. Ochii țineau legătura cu lumea. Colomba Voronca (soția unui scriitor apropiat sculptorului) a prezentat-o mai întâi pe Florica:
- Cine ești tu, fetițo? s-a auzit glasul lui Brâncuși.
În locul Floricăi a răspuns Colomba.
- O pictoriță din România… și nu mai spui că mai are o calitate. Tatăl ei, ca și dumneata e oltean.
- De unde?
- Din Balș.
Brâncuși a ciulit urechile.
- Pictoriță și olteancă, nu zău! Ia să-ți vedem măselele. Ești din Oltenia că prea ai dinții frumoși. Și a căzut pe gânduri.
- Oltenia…frumoase locuri, minunate locuri
Colomba a întrebat: - Monsieur Brâncuși, nu ți-e dor de țară?
- Dor, dor…
Sculptorul o oftat și a început să murmure ușurel.
- ”Cânta cucul lângă noi/ Și ne iubem pe zăvoi/ Să fi murit amândoi”
De tavan erau suspendate două funii groase, cu noduri, de care Brâncuși se prindea când voia să se ridice. I-am surprins intenția de a le apuca și am sărit să-l ajut.
- Nu, nu! a spus imperativ și s-a ridicat singur. 
S-a așezat din nou pe laviță și mi-a adresat o rugăminte
- Fii bun și te uită pe vatră că pusei niște mere la copt. Mai întroarce-le că s-or fi copt.
Merele erau scrum. I-am spus. A zâmbit și și-a trecut o mână prin barbă.
- Ce mere mai coceam în copilărie.
M-a rugat apoi să-i dau două albume de fotografii, primite din țară. Am început să le răsfoim.
- Le privesc, le privesc cu mare drag. Le și visez, și când mă trezesc mi-i dor, tare dor”.
Era un semn al apropiatei sale plecări în eternitate, al reîntoarcerii la locul copilăriei.

Peste 20 de ani, în 1976, poetul Eugen Jebeleanu își va aminți și el.
„…l-am regăsit la Paris, într-un fel de magazie, pe săracul, săracul miliardar. El, care, îmbogățise nu numai Patria mea, nu numai planeta noastră, ci Universul întreg- într-o magazine… și nu-mi vorbea în esperanto (limbă inventată în 1887, frecvent utilizată de Brâncuși), ci românește. Și era bătrân și era bolnav- dar cât era de vesel. Și obrazul meu rușinat și pentru alții, s-a afundat în zăpezile curate ale bărbii lui”. 
Pe 16 martie 1957 Brâncuși a spus: ”Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor”. Vocea îi era slabă, dar clară. Pe patul de moarte i-a mărturisit episcopului care venise să-l ajute la marea trecere: ”Mor cu sufletul neîmpăcat ca voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”. ”Știu că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da! Viața omului e scurtă dacă privești înainte. Dar e o greșeală să faci asta. Timpul nu înseamnă nimic- este nimic. Ceea ce ai făcut e important. Și aici- era prea slăbit pentru a-și întoarce capul sau ridica mâna- aici e munca mea, aici sunt animalele mele (anima=suflet în latină, deci era o metaforă pentru însuflețirea pietrei). Le-ai văzut pe toate. Mai uită-te o dată la ele. Le părăsesc acum”. Râde ușor. ”Dar nu pot să le părăsesc pentru că ele sunt eu. Mă vei vedea pe mine, pe Constantin Brâncuși acolo. Îți voi vorbi chiar cu vocea mea. Îți vor spune gândurile, sentimentele mele”. Apoi închide ochii definitv.
Marele oltean își dorise o înmormântare simplă, chiar fără sicriu, căruia îi spunea „închisoarea de lemn”. ”De ce să nu zac întins direct pe pământ, fără pereții separatori ai închisorii de lemn în care sunt puși de obicei morții”. 
O duioasă rememorare a  momentului a lăsat scriitorul Henri-Pierre Roché. ”Pe chipurile oamenilor plutea un regret viu, nu o tristețe pasivă. Nu, n-a fost o înmormântare tristă, dimpotrivă. Brâncuși considera tristețea o neghioabă, o știam cu toți: nu-i era teamă de moarte. Muncise o viață întreagă credincios principiilor lui. De plâns eram noi, nu el… La cimitirul Montparnasse, pe o vreme de primăvară superbă sentimentul acesta a devenit mai puternic. Fețele oamenilor parcă grăiau: „Ce hâtru și poznaș era. Ce om minunat! Amintirea lui, un izvor proaspăt pentru cei însetați”. Am trecut cu toții prin fața mormântului deschis, aruncându-i deasupra, una câte una, florile albe pe care o mână prietenească ni le întindea. 
Am aflat atunci că și-a donat atelierul și operele poporului francez și tuturor popoarelor lumii (comuniștii de la București refuzaseră orice contact cu decadentul Brâncuși). A fost o înmormântare intimă, plină de cuviință și duioșie, peste care plutea prezența sa invizibilă.” 
Așa se sfârșea istoria unei impresionante existențe umane, pentru a trece apoi în legenda și mit.. O viață cu  adevărat exemplară, demnă de o nouă, modernă și minunată Odisee.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu