duminică, 25 februarie 2018

Maica Mina






Maica Mina, femeia care, la 14 ani, a fugit din Ardealul „multicultural”, unde autoritățile maghiare nu o lăsau să vorbească românește la școală. În Primul Război Mondial, a plecat voluntar în linia întâi, pentru a-i trata pe ostașii români.


Cu cât ne apropiem de centenarul Unirii, întâmplător sau nu, apar tot felul de articole și pledoarii, chiar și din partea luptătorilor civici, care încearcă să îmbie cu trecutul „minunat al multiculturalului Ardeal”, în opoziție cu starea în care l-ar fi adus „naționalismul sălbatic”, practicat de români, din secolul XX încoace.

Citind aceste texte, precum și ideile strălucitor ambalate pe care le conțin, cititorul poate avea senzația unui paradis terestru între oamenii din Transilvania, pe care numai decizia de unire cu România l-a ruinat.

În realitate, însă, singurii care se bucurau de sentimente paradisiace erau neamurile stăpânitoare, ungurii și austriecii, restul naționalităților fiind exilate la marginea societății, asta dacă nu erau obligate să treacă printr-un proces de maghiarizare forțată.

Un caz simptomatic pentru această stare de fapt este al eroinei Maica Mina Hociotă, din Siliștea Sibiului. În 1908, la numai 12 ani, aceasta se hotărăște să renunțe la școală, exasperată de faptul că autoritățile maghiare sileau profesorii din școala românească, plătită chiar Biserica Ortodoxă a Românilor, să învețe în limba maghiară.

Tânăra Marina (numele ei de botez) nu a putut suporta siluirea conștiinței sale și i-a mărturisit durerea biografului ei, preotul Grigorie Popescu: „Am plecat la mănăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în școală, unde numai în limba ungurească învățam lecțiile". Doi ani mai târziu, când împlinise vârsta legală, trece în Moldova, ajunge la Mânăstirea Văratec, unde petrece patru ani ca novice, iar, la 18 ani, primește botezul monahismului, cu numele de Mina. Din păcate sau din fericire, Maica Mina nu era singura ardeleancă din mânăstirile din Regat: fericiți de societatea multiculturală în care trăiau, sute și mii de ardeleni intraseră în monahism peste munți.

În 1916, este mobilizată, asemenea multor alte maici în putere, pe lângă spitalele de campanie. Mai precis, „la spitalele comitetului regional din Tecuci".
Toate aceste maici se înscriseseră în primii doi ani de război ca voluntare, spre a lucra în spitale în caz de război. Și, tot pentru acest scop, făcuseră cursurile speciale pentru Crucea Roșie (de război).

Când, în august 1916, sună mobilizarea, Maica Mina își pune banderola Crucii Roșii, apoi se prezintă la Prefectura Tecuci.
Este repartizată, la cerere, într-o poziție foarte grea, întâi în spitalul din spatele frontului, apoi în prima linie.

Fără să aștepte indicații, merge după răniți în plină luptă. În plin bombardament, în timpul tragerilor, pe sub liniile nevăzute și ucigătoare ale gloanțelor și șrapnelelor, Maica Mina caută soldații răniți, le dă primul ajutor, îi ia în spate și îi cară până departe, la spital. În tot timpul când a fost în prima linie, aceasta a purtat cu sine crucea și un tricolor.

Pentru purtarea sa eroică, primește autorizația de a purta uniformă și devine conducătoarea serviciului de ajutorare a răniților din prima linie.

În 1917, este lovită de gloanțe în timp ce conducea un transport de răniți salvați din luptele de la Mărășești. Este operată și salvată de Căpitanul Gheorghiu, care a lucrat în condiții atroce.

Doctorul Gerota, auzind de dăruirea și calitățile Maicii, o rechiziționează pentru Spitalul din Iași, unde va trece o nouă probă de foc: va primi sarcina să dezinfecteze materialele medicale folosite de medici în tratamentul tifosului exentematic, flagel care va face sute de mii de victime.

După încheierea războiului, Maica Mina este decorată cu „Crucea comemorativă", iar, pentru eroismul ei, a fost avansată la gradul de sublocotenent. În acel moment, doar eroina de la Jiu, Cătălina (Ecaterina ) Teodoroiu, mai avusese un asemenea grad, dar căzuse în luptele de la Mărăști.

În amintirile ei, Maica Mina Hociotă spune despre ceea ce a făcut pe front:

„Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care ne-au eliberat de sub jugul străin, unguresc […]. Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca niște ostași ai Domnului și ai Țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului. Așa să ne ajute Dumnezeu, după conștiința cu care am slujit Țara, cu dragoste de cetățeancă româncă și de ardeleancă".

În 1923, se mută la Mânăstirea Nămăiești din Argeș. În toamna lui 1939, începea Al Doilea Război Mondial.
Maica Mina, asemenea restului personalului medical, a fost socotită mobilizată la locul de muncă. Din iulie 1941, mobilizarea este mutată, „pe tot timpul războiului”, la Spitalul Z.I. nr. 292, din Câmpulung-Muscel.
Va lucra acolo, într-adevăr, cu aceeași dăruire, până la sfârșitul mobilizării, după care revine la Mânăstirea Nămăiești.

Cu vremea, Maica Mina Hociotă, fata de cioban din Săliștea Sibiului, devine stareța Mânăstirii Nămăiești, îngrijindu-se de așezământul monahal până la sfârșitul vieții. Chiar și regimul comunist ateu, care încercase să distrugă viața monahală, s-a înclinat în fața acestei femei, decorând-o în 1968, la 50 de la încheierea Primului Război Mondial, cu Ordinul Virtutea Ostășească, clasa I-a. 

Trece la Domnul în 9 iulie 1977, lăsând în urmă mărturia despre adevărată viață creștinească în slujba aproapelui și a țării. Și despre „paradisul” Ardealului multicultural din care fusese nevoită să plece.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu