miercuri, 31 ianuarie 2018

Ultimul boier al romanilor


de Gabriel Liiceanu Contributors.ro
Joi, 25 ianuarie 2018, 21:23 Actualitate | Opinii
Când, în 1990, a revenit în țară, nimeni nu-l mai știa. Cazul lui este unic și
reprezintă cea mai surprinzătoare formă de întoarcere din cultura română. Toți
marii exilați ai României au plecat fără să se mai întoarcă. Și toți au devenit mari
în exil. Toți și-au împlinit destinul în afara țării. Nici unul nu și-a închis,
întorcându-se, bucla vieții. Pe Djuvara însă destinul îl aștepta acasă. Este
singurul dintre cei plecați care a cunoscut împlinirea nu în exil, ci după revenirea
din el, și asta într-o perioadă a vieții care s-a întins între 75 și 100 de ani.
În 1990 știam foarte puțin despre Neagu Djuvara și puținul acestal aflasem la
Paris de la Monica Lovinesu și Virgil Ierunca sub forme anecdotice. Imaginea lui
nu era în ochii mei nicidecum a unui autor (teza doctorală în istorie, pe care i-o
condusese Raymond Aron și care apăruse în 1975 sub titlul Civilisations et lois
historiques. Essai d’étude comparée des civilisations la Mouton, îwParis–Haga,
avusese un circuit strict academic), ci a unui straniu gentleman cu origini
boierești, absorbit peste două decenii în aparatul diplomatic al unei țări africane.
Or, lucrul ăsta nu mă „intersecta” nicicum. Un personaj, mi-am zis, pe care
n-aveam să-l întâlnesc pesemne niciodată pe cărările vieții mele. Scurtă vreme după revenirea în țară, Neagu Djuvara
m-a căutat cu gândul să-mi propună traducerea în română a unei cărți care îi apăruse la Paris în 1989: Le pays
roumain entre Orient et Occident.
Începutul anilor ’90 a fost, cultural vorbind, epoca marilor recuperări editoriale care a urmat celor 45 de ani de
cenzură comunistă. La Humanitas se publicau acum în sute de mii de exemplare cărți despre Gulag, volumele lui
Cioran și Eliade, titlurile domeniilor interzise până mai ieri (religii, politologie, literatura disidentă a Estului), memoriile
oamenilor politici, convorbiri cu regele Mihai I… Cartea lui Neagu Djuvara acoperea prima jumătate a secolului al XIXlea
și descria descoperirea pasionată a civilizației occidentale în Țările Române în epoca turco-fanariotă. Ea nu se
înscria atunci în urgența recuperărilor. Nu erau semne că interesul publicului ar fi mers în direcția aceea.
Apoi s-a produs revelația. Irina Nicolau i-a cerut lui Neagu Djuvara, în cadrul unui proiect al Muzeului Țăranului
Român, având, prima, intuiția geniului personajului, să povestească pe casete audio o istorie a românilor pe înțelesul
tuturor. Casetele au fost apoi transcrise pentru tipar și așa a luat naștere cel mai limpede, prietenos și „adevărat”
compendiu al istoriei românilor din câte s-au scris în istoriografia noastră: O scurtă istorie a românilor povestită celor
tineri (Humanitas, 1999). Tirajul ei se apropie astăzi de 100.000 de exemplare. După Istorie și mit în conștiința
românească (1997) a lui Lucian Boia, cartea lui Djuvara venea să elibereze scrierea istoriei noastre de toate
„minciunile necesare”, de mitul purității daco-romane a poporului român pe care se sprijinise istoriografia noastră
dispusă să slujească mereu, manipulând istoria, un regim politic sau altul. „Ca toate țările din Europa, suntem un
amestec extraordinar. De ce să tăinuim lucrul ăsta când toate țările europene, după Imperiul Roman, au fost create de
barbari?” De la adevăr nu se poate abate nici o știință, istoria cu atât mai puțin, în măsura în care ea este cunoaștere
de sine a unui popor. De ce atunci să ne cunoaștem așa cum nu eram? Onestitatea intelectuală nu poate fi
subordonată niciodată „intereselor patriotice”. „Nimic nu servește mai bine țara decât cunoașterea (sau
recunoașterea) adevărului, pe cât putem noi, oamenii, să-l deslușim (…) Nu se răspunde în istorie unei minciuni cu
altă minciună. Singurul răspuns valabil este o totală cinste intelectuală. Numai astfel ne vom impune științei
internaționale și ne vom putea lua locul ce ni se cuvine în Europa și în lume.” Dintr-odată, dintr-un cor al minciunilor
inerțiale, se desprindea o voce: cineva propunea ca unică regulă de conduită exigența adevărului.
Dar nu e ușor să faci ca adevărul să intre în lume. El trebuie să pătrundă nu numai în mințile, ci și în sufletele
oamenilor, iar ca să ajungă acolo el trebuie îmbrăcat în haine ușoare, colorate, atrăgătoare, trebuie făcut seducător.
Neagu Djuvara s-a definit de la bun început, scriind istorie, ca un „povestaș”. Nu i-a fost rușine să facă din istorie o
„disciplină de consum”. Numai așa putea fi restabilit adevărul evenimentelor în mințile avariate ale oamenilor. Scrierea
neapretată a istoriei devenea în felul acesta o sarcină civică. Odată cu apariția lui Djuvara, soarta discursului istoric
tradițional – plicticos, cenușiu, incapabil să deslușească un sens al evenimentelor sau să facă datele să vorbească –
s-a schimbat definitiv. Locul plictisului infinit l-a luat tonul sincerității, al firescului, al căldurii celui pasionat de
povestea pe care are s-o spună. În balta stătută și mincinoasă a ceea ce se numise „istorie” vreme de decenii apărea
dintr-odată, poate mai sfătos, mai igenuu, mai „cabotin” decât la Lucian Boia, patosul adevărului și al inteligenței.
După cum deopotrivă apărea, rostită radical, cu o voluptate a provocării, antifraza permanentă la moda noului
terorism intelectual, cel al „corectitudinii politice”. Se poate alcătui, din cărțile sale, , o antolgie a gândirii incorect
politice, care nu putea să se nască decât din mintea unui om care se simte total liber, incapabil să se alinieze locurilor
comune ale unei dictaturi impersonale a gândirii. „Eu, unul, nu vreau să cunosc în istorie lucruri care să fie politically
https://www.hotnews.ro/print?articleId=22248991
1 of 2 1/25/2018, 9:32 PM
corecte și altele nu. Vreau să disting numai ce cred că e veridic sau plauzibil și ce nu.”
Toate cărțile lui Djuvara, odată apărute, au beneficiat de prezența în carne și oase a autorului lor. De formidabila lui
oralitate, de dezinvoltura și de umorul lui, de contaminanta lui vioiciune, de dicția sa splendidă, de aspectul de dandy
căzut din altă lume, de profilul său de efigie, de privirea verde-tăioasă. Nici un autor român apărut după 1990 nu a
reușit să cucerească „masele de cititori” în felul acesta. Lansările cărților lui Djuvara au fost, toate, spectacole
magnifice, la care oamenii veneau cu o oră înainte ca să găsească un loc cât mai în față. Ceea ce emana din cei
strânși cu sutele să-l vadă și să-l audă (la saloanele de carte erau poate mii) era o iubire adorativă; frumoasă și
curată, neavând nimic de submisie, izvorâtă pur și simplu din nevoia oamenilor de a se privi și recunoaște într-un
personaj uman aparținând, prin înfățișare, vorbă și port, unei specii mai înalte. L-am văzut de nenumărate ori dând
autografe vreme de câte trei ore, fără fasoane, fără morgă, glumind cu cei pe care-i avea câteva clipe în față, derutant
și adorabil, punându-se la dispoziția tuturor, fericit că, asemeni unui zeu revenit din exil, își regăsise devoții.
În urmă că vreo doi ani, mi-a vorbit la telefon despre ultima carte pe care voia s-o scrie. O cartea despre prima iubire
a vieții lui: cea de la 14-15 ani, pentru tânăra contesă poloneză Sofia Ravita-Gavrońska, mai mare decât el cu doi ani.
„Vă dau titlul, m-am repezit eu, vizitat de-o inspirație empatică: Sophie, mon amour.” A părut încântat, după care
mi-a spus: „Dragă, când zic că e vorba de marea iubire a vieții mele, înseamnă că, la vârsta de care-ți vorbesc, a fost
o iubire platonică, dar de o intensitate și puritate a sufletului cum nu am mai cunoscut niciodată. De aceea, când
m-am îndrăgosit apoi – asta s-a întâmplat de-a lungul veții mele de fiecare dată din șase în șase ani –, lucrul s-a
petrecut de fiecare dată pe tiparul iubirii pentru ea. Eram elev intern la Nisa și, cum aveam un moment liber, fugeam
s-o întâlnesc pe malul mării, undeva între Nisa și Villefranche. Feminitatea ei, cum n-am mai întâlnit vreodată una la
fel, mă înrobise complet. Și a venit momentul când Sophie a trebuit să plece la facultate. S-a dus la maică-mea să
vorbească cu ea și i-a spus că va pleca la Londra. Mama s-a mirat. «Dar ai franceza în sânge. De ce nu mergi la
Paris?» Mai târziu, mama mi-a povestit ce se-ntâmplase. Frate-meu, care era cu trei ani mai mare ca mine, sendrăgostise
la rândul lui de ea. Fata își dăduse seama că, indiferent pe care din noi l-ar fi ales, ar fi provocat în familie
un iad. Ne-ar fi despărțit, pe frate-meu și pe mine, pe restul vieții unul de altul. Și-atunci a plecat. Ăsta e felul în care
ne-a depărțit soarta. Și toată viața m-am legănat în iluzia că ea era cea care îmi fusese hărăzită și că, spre
nenorocirea mea, nu știusem mai târziu s-o caut până la capătul lumii. Dar am căutat-o apoi, cum spuneam, în toate
femeile de care mă-ndrăgosteam din șase în șase ani.”
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu