joi, 29 iunie 2017

Povestea întâlnirii dintre Caragiale și Cuza. ”- Să trăiești! Cu români ca tine n-am teamă!”

cuza caragiale
În anul școlar 1861-1862 I.L Caragiale era în clasa lui Bazil Drăgoșescu. În acest an școlar se produce un eveniment care va rămâne adânc săpat în inima viitorului dramaturg. Cuza-Vodă, într-o vizită oficială la Ploiești, intră în clasa lui Bazil, “într-o baracă vastă, unde se țineau după metoda lankasteriană, cursurile din clasa întâia și a doua primară. Domnitorul s-a așezat pe catedră și a ascultat cuvântarea lui Bazil. Adânc emoționat… d-abia stăpânindu-și tremurătura bărbii, institutorul spune:
Măria-Ta, Dumnezeu știe numai ce se petrece acuma în sufletul unui biet dacăl ca mine, venit aici din părțile românești de dincolo (era ardelean). Rog pe Dumnezeu să Te ție sănătos și voinic pentru fericirea poporului românesc. Mintea, brațele, sângele nostru și al acestor copii sunt de-acuma închinate Neamului Român, Patriei Române, Domnului Român, Măriei Tale!” Toți s-au ridicat în picioare, dimpreună cu domnitorul, pentru că, după norocoasa expresie a lui Caragiale, “nimeni nu mai putea sta jos- prea se ridicaseră sufletele”. După aceea, îndreptându-se către elevi, Bazil a urmat:
“Copii! După secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbește și nouă, românilor bunul Dumnezeu. De astăzi încolo ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin. Jos slova străină! Sus litera străbună! Cu scrisul său frumos ca de tipar – așa cum s-a învățat și Caragiale să scrie- institutorul a scris pe tablă, cu litere străbune, adică latinești, aceste cuvinte: Vivat România! Vivat Națiunea Română! Vivat Alexandru Ioan întâi, Domnul Românilor”. De remarcat faptul că nu a spus domnul Principatelor Unite ci al românilor, incluzându-i astfel aici și pe cei din Ardeal și Bucovina care pe atunci erau sub coroana habsburgică, dar și pe basarabeni care se aflau sub stăpânire țaristă. Finalul vizitei este unul cu puternic impact emoțional.
“Și bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpâni emoția sa și s-a pornit pe plâns, a plâns toată lumea, și părinți și copiii, iar Vodă, ținându-se cât putea și ștergându-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl și i-a zis
- Să trăiești! Cu români ca tine n-am teamă!
Ne-a mângâiat apoi pe noi, ne-a-ndemnat să ascultăm pe dascălul nostru și a plecat cu suita, cu poprul și noi toți după el. A doua zi, l-am dus iar toată lumea, pe jos, împrejurul și-n urma trăsurii, până la Bărcănești, la câțiva kilometri afară din oraș. Acolo s-a oprit trăsura domnului iar el ridicându-se în picioare a strigat”
- Vă mulțumesc pentru buna primire! Acum duceți-vă acasă, că nu mai puteți merge cu mine până la București și eu am treabă mâine acolo. Trebuie să dăm bice cailor. Să mergem fiecare la datoria noastră și de-acu, toți pe treabă. Rămâneți sănătoși! Să ne vedem sănătoși!
Am strigat “ura” până când într-un nor de praf s-au pierdut departe trăsura domnească și suita. Așa entuziasm n-am mai văzut de atunci”. Cuza a fost puternic impresionat de cuvântarea lui Bazil Drăgoșescu. În timpul domniei sale s-a luat decizia de a face trecerea de la alfabetul de tranziție (caractere chirilice și latine) la cel exclusiv latin. “Jos slova străină! Sus litera străbună!”. Caragiale a rămas în memorie cu imaginea lui Cuza. În operele sale a ridiculizat metehnele românilor, încercând să le corecteze pentru ca poporul să se poată ridca la înălțimea unor mari personalități precum cea a lui Alexandru Ioan Cuza.
Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați clickaici
sursa
Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, editura Eminescu, București. 1977, p. 25-26

N​​ota:   
​Imi cer scuze celor care cunosteau aceasta poveste insa frumusetea ei merita a fi reamintita.
Multumesc si doresc​ sanatate,​ o zi ​buna​ si o saptamana rodnica pentru toti!

"Prietenia inseamna sa fii alaturi de prieteni nu doar cand au dreptate, ci si atunci cand gresesc"


Andre Malraux 
 "Le sunt recunoscator celor care m-au refuzat in viata. Datorita lor am reusit pe cont propriu" 

Albert Einstein  
Poarta-te frumos cu oamenii intalniti in ascensiunea ta, pentru ca s-ar putea sa-i intalnesti din nou pe drumul care-l vei parcurge inapoi!

Gandesc cu "voce tare"  : 
Cand o persoana, careia i-am acordat in viata mea ceva mai mult decat ar fi meritat, s-a departat de mine intr-un mod meschin, m-am consumat intrucatva. Apoi, m-am linistit. Domnul imi ascultase rugaciunea: "...si ne izbaveste de cel rau!" 

Prietenii raman prieteni orice ar fi. Cei care nu raman...inseamna ca n-au fost!
Sa tinem cont ca doar natura este sincera cu toti; nu si natura umana...  
Ea este exceptia care intareste regula!
Nu sunt prea destept, dar cand ma uit atent in jur prind curaj!...


 Mircea-Viorel RUSU

vineri, 23 iunie 2017

Meryl Streep şi John Cazale




meryl streep si john cazale
Meryl Streep şi John Cazale
În 1978, tânăra Meryl Streep era pe punctul de a deveni una dintre cele mai mari actriţe contemporane, dar şi pe punctul de a-şi pierde marea iubire. Nici măcar lui Michael Schulman, autorul noii sale biografii „Her Again”, nu i-a vorbit prea mult despre acel an crucial în existenţa ei.
Meryl Streep avea 29 de ani şi se afla la începutul aventurii sale în lumea teatrului din New York. Locuia împreună cu iubitul ei, actorul John Cazale, cu 14 ani mai în vârstă, o legendă vie a generaţiei sale, despre care Al Pacino spunea că l-a învăţat mai multă actorie decât oricine altcineva şi că nu-şi dorea decât să joace alături de Cazale tot restul vieţii.
Streep şi Cazale s-au cunoscut în 1976, ambii fiind distribuţi în „Measure for Measure”. Pe atunci, Cazale nu era chiar o vedetă, dar îi era recunoscut talentul şi era destul de căutat de către directorii de casting. A jucat rolul lui Fredo în „The Godfather” (Naşul) şi „The Godfather Part II,” dar şi rolurile principale în „The Conversation” şi „Dog Day Afternoon.” Toate cele cinci filme în care a jucat au fost nominalizate pentru „cel mai bun film” şi trei dintre ele au şi câştigat.
Despre Cazale, regizorii şi Al Pacino spun că era meticulos, poate chiar exagerat, pentru el, timpul scurgându-se lent. De asemenea, îi plăcea să pătrundă în adâncimea fiecare personaj, punând întrebări detaliate despre istoria lor. O altă trăsătură distinctivă era tristeţea, o tristeţe profundă, despre ale cărei rădăcini regizorii se fereau să întrebe. Iar trăsăturile chipului său nu făceau altceva decât să completeze această personalitate fascinantă: frunte înaltă, obraji prelungi, nas proeminent, ochi negri şi trişti.
measure_measure_stage_101
Meryl Streep şi John Cazale
Între Meryl şi John a fost dragoste la prima vedere. Meryl fusese cucerită de extraordinarul  din John, de căldura și de compasiunea lui. Dintre cei doi, Cazale era vedeta şi totuşi nu stăteau grozav cu banii. Dramaturgul Israel Horovitz spunea că formau un cuplu aparte, după care lumea întorcea capul, dar nu pentru că debordau frumuseţe.
După cum scrie Schulman, „povestea de dragoste a crescut invers proporţional cu lentoarea lui John” şi, curând, s-au mutat împreună în loftul lui Cazale. Îi invidia toată lumea teatrală din New York – cei mai talentaţi actori ai generaţiilor lor – până într-o zi de mai a anului 1977. Atunci Cazale s-a simţit rău, ratând avanpremiera spectacolului „Agamemnon”. Peste câteva zile, aveau să afle diagnosticul implacabil: cancer la plămâni în fază terminală.
Cazale a renunţat imediat la piesa în care juca atunci, dar Meryl şi-a continuat munca la musicalul „Happy End”, nelăsând ca viaţa personală să se amestece cu cea profesională. Cazale mai venea din când în când la teatru, nerenunţând, însă, la ţigări. Meryl nu-l critica şi nici nu-l lăsa să bolească, după cum povesteşte actorul Christopher Lloyd.
Cuplul a încercat să păstreze discreția despre gravitatea bolii lui John. Nici măcar fratele acestuia, Stephen, nu a ştiut adevărul decât după ce l-a văzut scuipând sânge, într-o zi după ce luaseră împreună prânzul în Chinatown.
Al Pacino l-a însoţit pe Cazale la tratamentul de radioterapie, aşteptându-l, mereu cu speranţa că se va face bine. Și Cazale însuşi suţinea că se simte mai bine şi chiar a dorit să se întoarcă la lucru, susţinut de Meryl, care, la rândul ei, dorea să-i fie cât mai mult timp aproape.
În filmul „The Deer Hunter,” (Vânătorul de cerbi) Cazale a avut astfel ocazia să joace alături Robert De Niro în unul dintre puţinele filme, până atunci, despre războiul din Vietnam şi asta în ciuda companiei producătoare care, din cauza costului uriaş al asigurărilor, nu dorea o vedetă pe patul de moarte. Însă Michael Cimino, regizorul filmului, s-a luptat ca actorul să nu fie scos din producţie. Mai târziu, Meryl Streep a mărturisit că De Niro s-a ocupat de costul asigurării lui Cazale, fapt pe care actorul nici nu l-a confirmat, dar nici nu l-a infirmat, spunând că „Era mai bolnav decât am crezut, dar voiam să facă parte din acest film”.
Au reuşit să termine filmările şi, deşi Meryl ar fi vrut să renunţe la muncă pentru a-i fi alături lui John, nu îşi puteau permite din cauza facturilor medicale foarte mari. De aceea a şi acceptat rolul principal într-o miniserie TV de nouă ore: „Holocaust”. Filmările au avut loc în Austria, dar Cazale era prea slăbit să o poată însoți.
meryl streep - holocaust
Meryl Streep  în Holocaust
Meryl nu s-a plâns niciodată, păstrându-şi profesionalismul, deşi se afla în agonie. Au filmat chiar în lagărele de concentrare şi filmările s-au prelungit mult, Meryl fiind obligată să stea departe mai bine de două luni şi jumătate de iubitul ei aflat pe patul de moarte. Când, în sfârşit, s-a întors la New York, Cazale era mai rău decât îl văzuse vreodată.
Timp de cinci luni, cuplul avea să dispară, pentru că Meryl hotărâse să i se dedice în totalitate. Cancerul îi atacase oasele, iar Cazale era extrem de slăbit. L-a însoţit mereu, la toate consultaţiile şi sesiunile de radioterapie, fără să-şi piardă speranţa.
Despre această perioadă, Meryl avea să spună mai târziu că s-a simţit cumva protejată, îi era atât de aproape, că nici măcar nu îi mai observa ritmul de degradare. Avea încredere în puţini oameni, cărora le spunea adevărul despre ce se întâmpla în sufletul său, mărturisindu-le că îi era foarte greu să pretindă că este optimistă în preajma lui, acest lucru secătuind-o emoţional şi psihic mai multe decât orice rol.
La începutul lunii martie a anului 1978, Cazale este internat la Memorial Sloan Kettering, Meryl fiind alături în continuare. Pe 12 martie, la ora 3 dimineaţa, aceasta este anunţată că John… a murit.
„Meryl nu era pregătită să audă aşa ceva, cu atât mai puţin să creadă aşa ceva” scrie Schulman. El mai povesteşte că, înainte ca actorul să închidă ochii pentru totdeauna, a avut totuşi câteva secunde de luciditate, în care a încercat s-o liniştească pe Meryl, spunându-i că este în regulă.
Anul acela, Meryl a înregistrat succes după succes în carieră: a câştigat un Emmy pentru „Holocaust,” o nominalizare la Oscar pentr „The Deer Hunter,” a fost distribuită în rolul carierei sale, în filmul „Kramer vs. Kramer”, rol pentru care a câştigat premiul Oscar. De asemenea, a primit rolul lui Kate în piesa shakespeariană  „The Taming of the Shrew” (Îmblânzirea scorpiei).  Devenise o stea.
Dar moartea lui Cazale şi propria sa suferinţă au transformat-o ca om şi ca actor. Astfel, a avut o viziune diferită asupra personajului Kate – nu mai era femeia independentă care urma să fie distrusă de către un bărbat, ci o femeie care avea nevoie să înveţe bucuria dăruirii de sine în iubire.
Cariera lui Meryl Streep numără nu mai puţin de 19 nominalizări la premiile Oscar (fiind actriţa cu cele mai multe nominalizări din istorie), trei statuete câştigate, dar cei ce o cunosc o admiră mai mult pentru devotamentul faţă de Cazale şi tăria sa de caracter, reuşind să nu dea niciodată impresia că şi-ar fi pierdut speranţa, nici în prezenţa şi nici în absenţa iubitului ei, după cum povesteşte regizorul Joe Papp.

miercuri, 21 iunie 2017

MĂRTURIA MAREȘALULUI ION ANTONESCU DIN NOAPTEA ÎN CARE A FOST ARESTAT







În noaptea de 23 spre 24 august 1944,  Mareșalul Ion Antonescu, a fost arestat pentru că nu a dorit să facă armistițiu cu Rusia. El și-a petrecut noaptea într-o cameră din palatul regal, pentru ca a doua zi să fie transportat către o închisoare din Uniunea Sovietică. 

În acea noapte, Antonescu a găsit o agendă, care aparținea Regelui Carol și a lăsat o notă, prin care și-a explicat decizia luată. Acest document a fost ținut la secret pentru o perioadă îndelungată de timp, dar el acum este expus opiniei publice și poate schimba perspectiva istoriei românilor.

Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15:30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând, ca de obicei, o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.
I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. […]
Ţara, prin câte trei milioane de voturi (referendumul naţional – n.n.), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.
În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:



a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.
I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.
b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? […]
d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să alungăm pe nemţi din Ţară.
Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.
Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.
e. – în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiune rusească cu toate consecinţele ei. […]
I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. […]
 Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.
Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.
Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.
marshal-ion-antonescu-1942 Exclusiv! MĂRTURIA MAREȘALULUI ION ANTONESCU DIN NOAPTEA ÎN CARE A FOST ARESTAT
În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.
Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu şase-şapte soldaţi cu pistoale în mână.
Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „Dle Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu.” […]
Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de două-trei ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat, cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. […]
Mareșal ION ANTONESCU

Înainte să fie executat, Antonescu i-a transmis un mesaj de adio regelui: ”Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui.”