vineri, 27 mai 2016

Profesorul George Manu




Puțini sunt cei care au trecut prin închisorile Aiudului, fără să fi auzit de ”profesorul George Manu”, omul cu o memorie fabuloasă, care fusese, parcă, făcut să fie profesor.

Această vocație a lui a plătit-o sărmanul, cu multe săptămâni de izolare și înfometare, care l-au adus uneori pe marginea prăbușirii fizice. Dar, de fiecare dată, când era readus între ”studenții” lui, care eram noi cei de toate vârstele și de toate formațiile intelectuale, renăștea în câteva zile, umplând Zarca cu plăcuțele lui cerate.

Era de o ingeniozitate uluitoare. Metoda cu emulsia de săpun întinsă pe funduri de gamele, pe scândurele, pe talpă, pe cârpe, pe cioburi de sticlă, era rodul inventivității lui inepuizabile. Pe acestea scria cu vârful unui ac, cu litere de tipar foarte mici, deși avea 20 dioptrii la ochelari.

Așa au circulat lecțiile lui de istoria Angliei sau a Franței, geografia lumii, lecțiile de limba franceză sau engleză. Apoi, după însușirea metodei de către noi toți, poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic și alți poeți de-ai noștri ca Dragodan, Vișovan, Dem. Iliescu. George Manu nu obosea niciodată! Cu același entuziasm, își relua lecțiile întrerupte din cauza restricțiilor impuse de administrație.

Am avut norocul, să fiu izolat în Zarcă, în perioada 1950-1952, mai multe luni împreună cu acest titan al culturii, ce zăcea în închisorile comuniste. Nu se da învins niciodată. Lucra tot timpul. Când condițiile penitenciare făceau imposibilă comunicarea cu ceilalți, fiind singur în celulă, ”profesorul” cu vârful unui ac pe care-l salva de la orice percheziție, scria pe pereți cursuri întregi din bagajul său de cunoștințe inepuizabile, pentru cei care vor fi mutați în celula unde fusese el. Rodul acestei munci l-au cules unii, citind și învățând: istoria Mării Negre, istoria Americii și a Constituției Americane, dicționare și gramatici de limba engleză și franceză, date de astronomie, fizică nucleară și câte și mai câte.

În una din aceste perioade a inventat și un sistem de comunicare, constând dintr-o combinație a scrierii cu noduri, a vechilor locuitori ai insulei Paștelui cu sistemul Morse. Astfel, pe o simplă ață scoasă din saltea, (când avea așa ceva) sau dintr-un ciorap, înșirat cu noduri mari și mici (nodurile mari fiind liniile și cele mici fiind punctele din alfabetul Morse) texte întregi, care aveau avantajul de a fi ușor de ascuns sau manipulat și aproape imposibil de găsit și descifrat pentru gardieni.

Dacă era cu mai mulți în celulă, făcea imediat ”clasă”, predând tot felul de lucruri interesante, pe gustul fiecăruia. Era plăcerea lui cea mai mare. Acest lucru îi încânta și pe colegii lui de celulă, nesimțind când le trecea timpul. Pentru cei care iubeau geometria, cu ajutorul unei ațe de culoare deschisă, desena pe pătură figurine, pe care demonstra apoi teoreme celebre, care întrețineau tonusul cerebral al studenților săi, creându-le preocupări care-i rupeau de la mizeria cotidiană și-i ridicau în sfera lui Descartes, Pitagora…

Pe soba de tablă, permanent rece, cu o bucată de ipsos din pereți, propunea probleme de algebră elementară sau superioară sau ecuații diferențiale, pe care le fabrica el pentru cei mai înaintați, iar cele mai interesante le imortaliza, scriindu-le pe perete sus, deasupra ușii.

Pentru profesor, această muncă fără întrerupere era o rugăciune de recunoștință către cel Atotputernic, pentru că îl înzestrase cu acest dar dumnezeiesc, de a nu uita nimic din ceea ce învățase. Spunea adesea ”asta este datoria mea”. Când se concentra să reconstituie ceva, cobora în el însuși, ca într-o mină bogată, încărcată cu minerale rare și cu geode splendide; atunci fața lui era complet imobilă, parcă și-ar fi părăsit trupul, călătorind cu spiritul în locuri necunoscute nouă. Aceste momente nu țineau mult, căci își recăpăta repede mobilitatea și volubilitatea obișnuită, asemeni apei unui izvor artezian, care după ce străbate în subteran straturi adânci de rocă, se dăruie, la suprafață, țâșnind în soare, spre potolirea setei celor mulți.

Toți se întrebau, când și cum putuse acest om să acumuleze atât de mult și atât de multe. Eu mi-am dezlegat pentru mine enigma și-mi pare bine s-o fac cunoscută și altora, acum. [...]

Era nepotul generalului Manu, cel cu strada, cum spuneam noi între noi. Având de mic o debilitate fizică, părinții au hotărât să nu-l trimită la școală, ci i-au găsit profesori de cea mai înaltă ținută morală și intelectuală, care veneau acasă la elev, după un program alcătuit de însuși generalul. Astfel a învățat istoria nu după Manuale, ci din prelegeri, care i se întipăriseră în memorie pentru totdeauna.

Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt, îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: “Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!”.

N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarca o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe.

La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.

Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.

Memoria şi logica sa atingeau uneori limite care înspăimântau pe oricine, dar mai ales pe imbecilii de anchetatori, care nu puteau sub nici o formă să cuprindă cu mintea lor dimensiunile acestor calităţi.

Astfel, când la sfârşitul lui 1947 a apărut în Franţa raportul redactat de profesor asupra livrărilor noastre către U.R.S.S., demonstrând că plătisem deja de două ori, în materii prime şi produse, cele prevăzute în convenţia de pace, profesorul a fost arestat şi supus la torturi îngrozitoare ca să-şi divulge reţeaua de colaboratori care îi furnizaseră informaţiile. Au trecut luni distrugătoare pentru el până a reuşit să-i facă să înţeleagă procedeul său de lucru: coroborând datele ce se publicau atunci în anuarele statistice cu datele de producţie a diverselor ramuri şi cu datele culese direct de la consulatele comerciale ale principalilor noştri parteneri şi făcând scăderea între producţia totală a ţării şi ceea ce pleacă în altă parte decât U.R.S.S., i-a rezultat cu precizie volumul livrărilor către ruşi.

Nu înţelegeau sub nici o formă cum putea un om să aibă îngrămădite în creier atâtea date, lucru pe care la acel timp nici măcar calculatoarele nu erau în stare să-l facă. Au început să-l tortureze. Exasperaţi, călăii i-au scos ochelarii, şi apoi unul dintre ei, cu o mişcare îndemânatică, executată cu o mică paletă, i-au întors pe dos ochiul drept. O durere îngrozitoare l-a făcut să urle. I-au spus:

“Tâlharule! Ţi-l întoarcem şi pe celălalt pe dos şi apoi ţi-i extirpăm pe amândoi!”

”Ascultați-mă căci vă pot dovedi, că tot ce v-am spus e adevărul adevărat și am lucrat singur, fără complicitatea cuiva!”. În acea clipă i-a venit ideea salvatoare şi le-a propus să ia în mână statisticile de producţie, începând din septembrie 1944 şi să urmărească dacă el cunoaşte exact acele date. A urmat o confruntare care pentru George Manu era o jucărie, deşi trecuseră multe luni de când le lecturase. Pe anchetatorii lui însă, inclusiv pe cei sovietici, i-a dezarmat, convingându-i că se găsesc în faţa unui fenomen unic. Recunoaşterea a venit din partea kaghebistului, în ruseşte:

“Dă-l în … măsii, că are un cap cât tot ministerul vostru de berbeci!”

Când își luase doctoratul în mod strălucit la Institutul Curie, cu o teză de fizică nucleară, pe atunci un subiect ultramodern, a fost solicitat să rămână director de studii la Institut. A refuzat, pentru ca să vină să facă apostolat în țara pe care o iubea. A ținut, după instalarea la catedră, o conferință la Sala Dalles, la care au asistat toți marii profesori de fizică și matematică de pe vremea aceea: prof. Bianu de la Politehnică, Țițeica, Pmopeiu, Mangeron de la Iași, Barbilian, Hulubei și alții. Dintre cei mai apropiați profesorului Manu îi era un unchi al său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul, cum i se spunea, datorită faptului că fusese comandantul unei divizii de grăniceri. După ce l-au felicitat toți, la sfârșitul conferinței, generalul se apropie de profesor, îl îmbrățișă cu efuziune și-i spune textual: ”Mă! deștept ești!… Ai vorbit două ore și n-am înțeles nimic!”. A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii care, peste ani, îl emoționa din nou când mi-l povestea. ”Vezi tu! posibiliitățile de nuanțare ale limbii române? Ea, este mai profundă, mai expresivă și mai aproape de adevărul nativ decât toate.”

Târziu, în noapte, liniștea totală se lăsă peste închisoare. Cu ochii deschiși încă vegheam. Mi-am dat atunci seama că cea mai mare calitate a ”profesorului”, mai mare chiar decât uriașa sa memorie și putere de muncă, era dragostea, pe care o transmitea celor pe care îi încânta cu tezaurul lui de cunoștințe.

Această dragoste de a cunoaște, transmisă din om în om – asemenea lumânărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta – a inundat Zarca, apoi Aiudul și apoi, prin cei plecați, toate închisorile, fiind una din formele cele mai puternice de rezistență – rezistența spiritului, învățată de la el.

De aceea acum, la atâția ani de când a plecat dintre noi, cel care a fost George Manu, să nu uităm că ne-a lăsat moștenire dragostea; dragostea lui și a lui Pavel din Tars; să o păstrăm și să o creștem, învăluind în ea tot neamul românesc, spre mântuirea lui, iar pe el să-l odihnească Dumnezeu în Pacea Lui cea Sfântă.

(Gheorghe Jijie – George Manu – Monografie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 341-345)

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2014/06/11/george-manu-procesul-marii-finante/#more-77564

Ţăranca româncă era...scoţiancă


 

 Sînt lucruri cărora nu le dai mare atenţie la momentul potrivit, dar pe care le redescoperi nişte ani mai tîrziu. Cine-a trecut prin şcoală în anii ’90 îşi mai aminteşte, poate, de istoria după manuale rămase din comunism, de acelaşi tip de discurs patriotard, de acelaşi mod de predare în care se punea mult patos.

 Unul dintre
 momentele de acest tip de care-mi amintesc e cel în care, la şcoală, s-a predat ​despre revoluţia de la 1848.
Invariabil, trebuia să apară în poveste şi tabloul “România revoluţionară”, imaginea ţărăncii românce cu salbă de aur la gît şi părul prins cu o eşarfă tricoloră.

 Vreo 20 de ani mai
 tîrziu, absolut întîmplător, citind un text scris de Liiceanu, aflu că ţăranca româncă e de fapt o scoţiancă, n-o cheamă româneşte Maria, ci Mary, şi e măritată  la oraş cu un român care se trage dintr-o familie de fanarioţi greci de origine italiană, iar tabloul e pictat de un evreu român născut la Budapesta.

 Ţăranca româncă
 din tabloul lui C. D. Rosenthal e scoţianca Mary Grant, sora secretarului consulului britanic la Bucureşti, ce se va mărita, ulterior, cu C. A. Rosetti, luîndu-şi numele românesc Maria Rosetti. E amuzant că, pe Wikipedia, găseşti mai multe informaţii despre ea pe pagina scrisă în engleză decît pe cea scrisă în română.

 Ca fapt divers, mi-ar fi plăcut mult mai mult istoria dacă ar fi avut cine să presară astfel de detalii de culoare în procesul de predare a materiei. Asta şi apropo de problemele învăţămîntului
 românesc.
 [http://en.wikipedia.org/wiki/Maria_Rosetti]

Cum arata Constanta in 1916




Impresionant! Un film din 1916 in care se vede zona veche a Constantei, Cazinoul, Portul, dana 1, silozurile, zona depozitlor de petrol, din pacate incendiate. Observati digul de la poarta 1. O sa vedeti ca statuia lui Ovidius era cu spatele la moschee si nu cu spatele la actualul muzeu de arheologie, portul Tomis, toata coasta peninsulei, catedrala si de loc de neglijat refugiatii si prizonierii romani. 

Atentie cand dati clic pe Constanta 1916, se deschide o pagina pe care este o fereastra mica si neagra- Mariti fereastra din coltul dreapta sus si puteti porni filmul.


Imaginile sunt extraordinare! 
In timpul razboiului din 1916 se vad strazi, cladiri care inca mai exista in Constanta, Cazinoul care a fost construit in 1910 si bombardat in 1916 desi era transformat in spital. 
Interesant film facut de nemti si prelucrat de televiziunea spaniola.

Pe imagine se da clic in dreapta, in patratel

marți, 24 mai 2016

Secretele Mănăstirii Curtea de Argeş


                              

În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard*) și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmplă făcută din marmură, bronz aurit și onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenția, ca o excepțională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu și mers aievea. Din ancadramentul lor central - ținând loc de despărțire între partea de la intrare și sanctuarul bisericii -, interiorul acesteia, discret înveșmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiți, apără într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumați (1529), care îl înfățișează pe viteazul domnitor călare și cu sceptrul în mână.
pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard*) au "luat" !?*!?* vechile fresce şi le-au dus la... Musée du Louvrecel mai mare muzeu de istorie și artă din Franța unde sunt în depozit şi nu la vedere decât ...la OCAZII!
 
Zece secrete ale Mănăstirii Curtea de Argeş
 
Cine a fost, de fapt, meşterul Manole şi de ce a apărut Allah pe cărămida cheii de boltă

 
 
 
 
 
Considerată drept una dintre minunile arhitecturale ale acestei ţări, Mânăstirea Curtea de Argeş - monument ctitorit de Neagoe Basarab - poartă, dincolo de cunoscuta legendă a Meşterului Manole, o serie de adevăruri istorice prea puţin cunoscute.
 
“Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece:/Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manoli - zece,/ Care-i şi întrece...” Cine nu ştie frumoasa baladă a meşterului Manole?! Dar câţi dintre noi ştiu adevărul din spatele legendei şi cum îşi leagă Manole numele de edificiul ridicat pe locul fostei Catedrale Mitopolitane, zidită în sec al XV-lea. “În ziua de Adormirea Maicii Domnului, în anul 1439, pe locul actualei Mănăstiri, era sfinţită Catedrala Mitropolitană, în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Din nefericire, în anii 1444 şi 1446 au avut loc două cutremure care au afectat grav această catedrală, magnitudinea celui din 1446 fiind estimată de specialişti la 7,5 grade pe scara Richter (tot atunci a fost ruinată şi Cetatea lui Negru Vodă de la Căpăţâneni, cunscuta astăzi drept Poienari, refăcută mai târziu de fiul lui Vlad Dracul, Vlad Draculea -Ţepeş). Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat împreună cu fiul sau Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de Iancu de Hunedoara.”, explică istoricul Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.
 
Cine este legendarul Manole
 
Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn. Iar contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei nu e doar folclor. “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la
Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiana din construcţia Mănăstirii”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş.
 
Marmură adusă de la greci
 
Din dorinţa lui Neagoe Basarab, la construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albeşti, şi marmură adusă tocmai din arhipeleagul grecesc. Iar realizarea acestui lucru n-a fost tocmai simplă, mai cu seamă că Insulele se aflau sub control otoman, iar sultanul interzicea folosirea marmurei în biserici, tocmai pentru a nu permite lăcaşelor creştine să se se ridice la nivelul moscheelor.“Neagoe i-a scris sultanului Selim să-i aprobe importul de marmură, minţindu-l cu privire la destinaţia marmurei. Angrenat în campanile antiisiite şi antimameluce din Orient, sultanul a aprobat importul, deşi a aflat destinaţia reală a marmurei greceşti”, mai spune directorul Ştefan Dumitrache.
 
Numele lui Allah pe cărămida cheii de boltă
 
Un lucru greu de acceptat şi încă destul de puţin cunoscut a fost evidenţiat de marele istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român din secolul XIX, Grigore G. Tocilescu, care a spus că a identificat pe cărămida cheii de boltă, scris cu caractere osmane, numele lui Allah (Grigore G. Tocilescu- Biserica Episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I şi sfinţită din nou în ziua de 12 septembrie 1886). “Din nefericire, nu avem imagini cu această cărămidă şi, mai ales, nu ştim ce s-a întâmplat cu ea după reconstruire” mai spune Ştefan Dumitrache .
 
Prădată şi avariată
 
În luna decembrie a anului 1610, când oraşul Curtea de Argeş era cucerit de trupele tânărului principe transilvan Gabriel Bathory (de 21 de ani), mănăstirea a fost de-a dreptul devalizată.
“În cele aproximativ două luni de ocupare a oraşului, Mănăstirea şi bisericile au fost cumplit jefuite, acoperişul Mănăstirii (din plumb) fiind topit pentru necesităţile oştirii, ceea ce a dus la degradarea monumentului”
mai spune profesorul Dumitrache. Edificiul a fost refăcut ulterior de Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino.
 
Izvorul lui Manole şi Fântână lui Manole
 
Înaintea celebrei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş susura un izvor care astăzi nu mai este şi despre care prea puţină lume ştie. “Izvorul lui Manole, aflat iniţial în curtea Mânăstrii, a secat, însă din iniţiativa învăţatului episcop al Argeşului, P.S.Iosif, se construieşte, peste drum de Mănăstire, o nouă fântână, cunoscută azi sub numele de Fântâna lui Manole” explică Ştefan Dumitrache.
 
Mănăstirea, transformată dintr-o construcţie princiară, într-una regală
 
Arhitectura lăcaşului suferă, în decursul timpului, câteva modificări. Francezul Emile Andre Lecomte de Nouy îşi pune amprenta pe transformarea sa într-o construcţie regală. “După ce M.S. Regele Carol (pe atunci Principe) vizitează întreagă ţară călare, alege Podul lui Neag ca loc de trăit, iar Curtea de Argeş drept loc de murit. În acest scop va ridica, în prima locaţie, Castelul Peleş, în timp ce la Curtea de Argeş decide reconstruirea Mănăstirii Argeşului după metoda lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc. Acesta îl refuză pe rege din motive de vârstă şi sănătate, dar îl recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul sau. Acesta va reconstrui Mănăstirea încercând să o transforme dintr-o construcţie princiară, într-una regală, văzându-se foarte bine această idee la reconstrucţia modestului aghiazmatar gândit de Neagoe (semn al smereniei şi umilinţei sale pe care un occidental nu putea să o înţeleagă)”, mai spune profesorul Dumitrache. Totodată, are loc şi o schimbare a arhitecturii turlelor, mai scunde şi cu circumferinţă mai mare. Şi tocmai datorită acestui aspect au putut să reziste la cutremurele ce au urmat.
 
O nouă frescă
 
La fel de puţin se cunoaşte faptul că în cursul reconstrucţiei, pereţii Mănăstirii au fost demolaţi până aproape de bază. “Fresca ce era nedeteriorată a fost scoasă de arhitectul francez, noua frescă a Mănăstirii fiind realizată de un grup de artişti din care făcea parte şi fratele sau. Din informaţiile mele mai există 48 de astfel de fresce, 39 la MNAR, 5 la MNIR şi 4 în Muzeul Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului (nedeschis publicului larg)” precizează Ştefan Dumitreache
 
Vechiul paraclis s-a năruit odată cu imensa valoare istorică
 
În curtea Mănăstirii Argeşului a existat un paraclis - singurul edificiu ridicat de domnitorii fanarioţi în Curtea de Argeş - care avea o pictură deosebit de valoroasă. Din păcate, acesta a fost demolat de Lecomte de Nouy, pentru a face loc parcului destinat familiei regale.
 
“În parcul creat au fost plantate specii rare, găsindu-se şi azi un arbore-lalea (Liliondendron tulipifera). Până acum trei ani, aici putea fi admirat şi un arbore de tisa (Taxus baccaata), tăiat, din păcate, deşi este monument al naturii”, aminteşte directorul Muzeului Curtea de Argeş."
 
 
Regele Carol, acuzat că a deturnat material pentru reşedinţa să de lângă Mănăstire
 
În apropierae Mănăstirii, spre răsărit, avea să se construiască, din ordinul lui Carol, o frumoasă Reşedinţa Regală, ridicată dintr-o cărămidă specială. “Datorită calităţilor sale deosebite, cărămida;vitrifiată-adică arsă până devenea ...STICLĂ! şi nu mai era supusă la efectele îngheţ desghe;n.K., d-l dir care are în administrare un aşa monument ar fi trebuit să ştie 
> respectivă era folosită, la vremea aceea, la zidirea forturilor Bucureştiului. În epoca respectivă, presa l-a atacat dur pe M.S. Regele Carol, acuzându-l de deturnarea materialelor (cărămizii)”, aminteşte Ştefan Dumitrache. 
> Reşedinţa Regală ridicată de rege a funcţionat până la abolirea monarhiei, ca instituţie în subordinea Casei Regale a României.“Această reşedinţă a fost un motiv de fricţiuni între familia regală şi ierarhii de la Argeş, care revendicau aripa de nord a construcţiei. Casa Regală n-a acceptat însă acest lucru şi, mai mult,în 1939 M.S. Regele Carol al II-lea decide închiderea pentru cult a Mânăstirii. Lăcaşul urma să aibă numai rolul de necropolă regală. Episcopiei i-a fost dat terenul de la intrarea în curte în scopul construirii unei noi biserici episcopale, iar pe acest teren se construieşte azi noua Necropolă Regală a României” mai precizează Ştefan Dumitrache.
 
 
Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn.
- galerie foto....
 
 
Foto: Muzeul Curtea de Argeş şi Primăria Curtea de Argeş
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

duminică, 22 mai 2016

Țara mea. Țara mea?






Ştiu. Ţara „ta“ e ţara naşterii şi a destinului tău, ţara istoriei tale, ţara limbii în care vorbeşti şi scrii, ţara culturii tale şi a co-naţionalilor tăi. Dar este – sau ar trebui să fie - şi ţara prezentului tău, ţara în care îţi trăieşti zilele, în care îţi alegi conducătorii, în care ai drepturi şi obligaţii cetăţeneşti. Ţara, în sfîrşit, care te protejează, în care ai încredere şi pe care o asumi ca pe o marcă identitară de neocolit. 

De la o vreme însă, toate aceste subînţelesuri au intrat în derivă. Trăiesc într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”.Ceea ce se petrece în instituţiile fundamentale ale ţării, ceea ce văd pe toate canalele de televiziune, ceea ce aflu din ziare, toate mă fac să cred că ţara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat. Sunt şocat cînd le văd portretele, cînd îi aud vorbind şi cînd mă gîndesc că ei îmi hotărăsc viaţa. Singura consolare, singura speranţă e că încă sunt informat asupra malversaţiunilor lor şi că încă se încearcă stăvilirea juridică a nesăţioasei lor ”eficienţe”.

Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori.  

Mi se va spune că ilegalităţi şi tîlhari există peste tot. Cu siguranţă. Dar să ne uităm puţin în jur. „Dozajul”, tupeul, identificarea cu „puterea” şi anvergura trans-partinică a „caracatiţei” autohtone nu se pot compara cu nimic din geografia contemporană a civilizaţiei. Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori. Dacă sunt prinşi, se declară victimele unor manevre politice. Încearcă, eventual, să scape, turnîndu-se între ei. Pînă la urmă, diferenţele dintre făptaşi şi instituţiile menite să-i pedepsească se tulbură. Şefa DIICOT (adică a organizaţiei care se ocupă de criminalitatea organizată) se transformă din acuzator în acuzat, şefi de poliţie sunt arestaţi pentru afaceri dubioase, „mascaţi” sunt luaţi pe sus de alţi mascaţi, la ANAF (adică acolo unde se controlează rigoarea fiscală a cetăţeanului) se fac percheziţii pentru depistarea unor fraude fiscale, preşedintele Autorităţii pentru Supraveghere Financiară e arestat pentru corupţie, preşedinţi şi membri ai consiliilor judeţene din toată ţara şi din toate partidele sunt anchetaţi şi reţinuţi pentru tot soiul de golănii, la grămadă cu primari, parlamentari, miniştri, membri proeminenţi ai diverselor partide politice. 

Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi pile.

Primul ministru fură titluri academice şi minte vesel şi suveran,  capii serviciilor secrete sunt denunţaţi pentru trafic de bani şi influenţă, vice-prim-ministrul e în cercetări pentru fraudă electorală. Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi pile. Reţele de distribuţie a unor medicamente vitale distribuie apă chioară în loc de citostatice, prin spitale mor oameni cu zile, milioane de români preferă să muncească în afara ţării, gazetari dedicaţi, pînă mai ieri, cîte unui patron solvabil, schimbă brusc macazul şi se mută la „ăilalţi”, Biserica, prin unii reprezentanţi ai ei, face propagandă electorală, critici literari obosiţi devin, peste noapte, „analişti politici”, publicişti încă nealcătuiţi explică, seară de seară, poporului cum e cu dreptatea şi adevărul, inşi fără meserie şi fără nicio ispravă în spate sunt abonaţi pe termen nelimitat, ca „experţi”, la dezbateri televizate mono-maniacale. Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curînd a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement? 

Cine e de vină? Răspunsul e pe buzele tuturor: clasa politică. Partidele sunt simple trambuline pentru afaceri, promovările interne se fac pe bază de relaţii şi interese, competenţa şi onestitatea au încetat de mult să mai fie criterii credibile. Dar asta se întîmplă şi pentru că pe scena publică a apărut un nou tip uman: avem, în sfîrşit, „omul nou”, pentru care sensul vieţii este achiziţia, consumul, parada. Confundă – ar fi spus Petre Ţuţea – idealurile cu scopurile. A dori să ai o casă, o maşină şi o poziţie profesională onorabilă e normal. Toate sunt „scopuri” plauzibile. Dar a le lua drept idealuri, a crede că rostul tau pe lume e să-ţi multiplici, la infinit, averea, să faci baie în Dubai, să ai colecţie de ceasuri scumpe şi poşetuţe de firmă e a avea conturul mintal şi sufletesc al unui cocălar…Or tocmai asemenea oameni au ajuns „să facă jocurile”. Trăim sub ocupaţia unor ţoape! Şi, ceea ce e mai grav, nu prea ne pasă. Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne certăm între noi. 


Tu vorbeşti? – vor zice o mulţime de forumişti care mă iubesc… Tu nu bombăni de pe margine? De ce nu te implici? Sau, mai rău: tu ce mare brînză ai făcut cînd erai „la butoane”. Răspunsul meu e simplu: m-am implicat destul (cu rezultatul că am fost socotit ”profitorul” tuturor regimurilor) şi am făcut ce m-am priceput şi ce am putut. N-am făcut, totuşi, nefăcute. Dar apropo de vină: una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia. Adică a nimănui.

http://adevarul.ro/news/societate/Tara-mea-Tara-meae-1_54cf25a0448e03c0fd32b24f/index.html

Prof. univ. dr. Litarczek: Interviu



 
   
Prof. univ. dr. Litarczek: Toata imunitatea organismului tine de credinta. Dumnezeu nu lucreaza cu minuni, ci cu oportunitati InterviuFoto: Arhiva Ziare.com
Societatea de astazi este un haos dominat de incompenta pentru ca oamenii judeca in parametri comunisti in care au fost formati. Comunistii au construit cu oamenii educati in sistemul de invatamant dinainte de razboi. Acum noi vrem sa refacem societatea dinainte cu oameni educati in timpul comunismului, spune prof. univ. dr. George Litaczek.

Prof. univ. George Litarczek, in varsta de 91 de ani, s-a nascut in 1925 in SUA, la Boston, dar a studiat si lucrat in Romania, unde a intemeiat specialitatea anestezie terapie-intensiva. Prin mana lui au trecut nu numai puternicii Romaniei, de la Elena Ceauseascu si Gheorghe Gheorghiu Dej, ci si straini, precum fratele lui Kim Ir-sen.

Prof. univ. Litarczek ne-a vorbit intr-un interviu acordat Ziare.com despre problemele societatii romanesti, ale sistemului sanitar, despre interventia de la Colectiv, dar si despre relatia dintre medicina si credinta:

"Nu il salvezi numai cu medicina, ci si cu psihicul, trebuie sa-l faci sa lupte. Iar psihicul are nevoie de credinta. Cand traiesti extracorporalizarea, nu te mai poti indoi ca esti carcasa care tine de materialitate si esti om prin starea de constienta umana care nu poate fi definita in termenii actuali ai stiintei. (...) Dumnezeu nu lucreaza cu minuni precum Hristos. Dumnezeu iti creeaza oportunitati."


Traim vremuri in care medicii pleaca pe capete din Romania, unde vad cu ochii. Dvs, desi nascut in SUA si cetatean american, ati ramas in Romania in cea mai crunta perioada din istoria noastra recenta, adica dupa 1945. De ce?

Da, am dubla cetatenie. Pe deasupra sunt si de origine germana. Si, totusi, chiar fara a fi membru de partid, la Elias le-am dat anestezie lui Gheorghiu Dej si altor "capete incoronate". Am intrat in partid abia in 1973, cand mi s-a spus ca altfel nu pot fi profesor universitar. Eram deja conferentiar.

Toata lumea ma intreaba de ce nu am plecat din Romania. Pentru ca in anii '50 am facut, ca gaina, un ou, pe care conjunctura mi-a permis sa-l dezvolt - specialitatea anestezie, care in 1972 a devenit anestezie terapie intensiva.

Cum era inainte de aparitia acestei specialitati?

Anestezia o dadeau diversi chirurgi, in general cei mai tineri, uneori si surorile. Inainte de anii '50, cand bolnavul ajungea in stare grava, murea. Era abandonat de medici. Pana cand medicina a invatat ca bolnavii pot fi scapati din situatiile primar grave.

Din anii '50 la Coltea am inceput cu chirurgia cardiaca. Ea cerea terapie intensiva. Deci la Coltea s-a nascut terapia intensiva cardiaca, iar la Floreasca, Zorel Filipescu a creat terapia intensiva de urgenta, datorita ministrului adjunct al Sanatatii, care era la Floreasca, si ministrului Voinea Marinescu, care era la noi, la Coltea.

Specialitatea de anestezie a fost recunoscuta in 1957, cand Voinea a facut marea curatenie in reteaua sanitara. Dupa razboi, ramasese un haos, erau in posturi de medici oameni fara diploma, unii fara liceu, impostori de mana intai. Erau si profesori universitari fara diploma de medic. Specialitatea ATI a fost creata de ministrul Teodor Burghele in 1972, cand s-a facut o reorganizare sanitara.

Voinea Marinescu a fost cel mai bun ministru al Sanatatii pe care l-a avut Romania postbelica pana astazi inclusiv.

Care e boala Sanatatii de astazi?

Sanatatea de astazi sufera de boala generala a sistemului - coruptia. Acolo unde ai un manager cat de cat cinstit, care cumpara ce-i trebuie spitalului, treaba merge de bine de rau. Eu am fost sef de clinica la Fundeni si stiu cum este.

Dar e mai mult decat atat: oamenii nu stiu sa gandeasca, nu sunt profesionisti.

Comunistii au avut o viziune organizatorica gandita de Lenin si Stalin, bazata pe industrializare, ceea ce nu era neaparat gresit, pentru ca numai tarile industriale isi pot creste standardul de viata. Si au facut asta cu generatia mea, ingineri, medici educati in sistemul de invatamant dinainte de razboi.

Acum noi vrem sa refacem societatea dinainte cu oameni educati in timpul comunismului. Ceea ce ai invatat in scoala, ceea ce ai vazut in tinerete iti creeaza coordonatele dupa care faci toate judecatile.

Ma uit la cei de acum, nu gasesc solutii decat in stil centralizat. Va dau un exemplu. Nu are ce cauta Ministerul Sanatatii sa impuna pretul medicamentelor, iar asta deranjeaza tot echilibrul. Apoi, de ce se dau citostasticele numai in spitale, ar trebui sa se gaseasca la orice farmacie sau macar la cateva in fiecare oras si un medic oncolog sa poate pune perfuziile si la el la cabinet.

Solutia lor e ca Guvernul sa dirijeze tot.In lumea capitalista, Guvernul nu dirijeaza, ci creeaza mediul, legislatia, restul e concurenta libera.

Cum a fost interventia de la Colectiv?

A fost prost interpretata. Eu zic camedicina romaneasca s-a descurcat foarte bine. La o ora dupa incendiu in spitale erau 70 de bolnavi protezati respirator. Se leaga unii ca au fost resuscitati pe trotuar. Asa se face. Intai il resuscitezi unde e si apoi il misti. Printesa Diana a fost resuscitata in masina, intubata in masina si abia apoi descarcerata si a ajuns vie in sala de operatie.

Si nu a fost doar arsura. Fumul contine cianuri. Era deci si intoxicatie foarte grava, letala. Arsura de piele, arsura de cai respiratorii si plaman plus intoxicatie cu cianuri. Nu se poate mai grav.

Povestea cu infectiile e veche si eu am trait-o de la inceputurile ei. Odata cu aparitia interventiilor chirugicale si administrarea antibioticelor de rutina. Penicilina strepto primea toata lumea in post-operator si imediat s-au creat specii rezistente.

Stafilococul auriu da un sepsis cu un soc de o gravitate extraordinara, ucide in mai putin de o ora uneori. Primul caz major a fost la noi la Coltea in '54. Si de atunci a inceput colaborarea cu Matei Bals, cel dupa care a fost botezat Spitalul.

Continuu am avut morti si am facut dezinfectii. Cand ii aud la televizor ca intreaba cine e de vina pentru infectia intraspitaliceasca, imi vine sa ii strang de gat. E de vina o atitudine generala a medicinei, care a produs germenii rezistenti la antibiotice prin utilizarea aiurea a acestora.

Se vorbeste mult despre cei care au murit in spital, dar foarte putin despre faptul ca 4 dintre cei trimisi in strainatate au murit pe durata transportului. Bolnavii acestia nu se transporta. Ii tratezi in situ pentru ca atunci cand incepi sa tragi de ei.... Dupa accidentul de la schi, Michael Schumacher a fost internat in cel mai apropiat spital care nu e cel mai formidabil din Franta si a stat acolo saptamani intregi, nu l-au mutat.

Ati fost si pacient in sistemul sanitar din Romania?

Da. Acum 10 ani si mai recent. Fiul meu a suferit o operatie mare, e adevarat dupa chimioterapie facuta la Viena. Dar chirurgia aici a fost facuta.

Care era statutul medicului pevremea cand dvs erati in sistem?

Sa va spun o poveste. Am fost si profesor asistent la Universitatea din Dusseldorf sa tin cursuri de anestezie de conducere. Si, ca sa ma angajeze la universitate, a trebuit sa scot cazierul judiciar. M-am dus, era coada. M-am asezat la rand, am ajuns la ghiseu. Am ajuns dupa jumatate de ora la ghiseu, cand am dat actele functionarului, m-am trezit ca inchide ghiseul si ma intreaba ce caut eu la coada aceea, cand trebuia sa ma duc direct la el. Acum totul e o prapaganda contra medicilor.

Nu au si ei o vina?

Unii sunt complet nerusinati si conditioneaza. Dar problema remunerarii medicului trebuie reglata. Daca nu ii poti da leafa mare, atunci da-i voie pacientului sa-i dea ceva in plus. Daca la spital vrei alt medic decat cel salon, ar trebui sa platesti, dar oficial, la casierie, cu un tarif facut pe categorii si gradatii ale medicilor. Se produce asa si o filtrare a doctorilor.

In '65 am fost in Olanda, la Amsterdam, cu bursa OMS si am picat de Paste de garda ca medic primar. In trei zile, am dat numeroase anestezii, unele unor pacienti privati, cei care refuza medicul de salon si doresc unul cu grad mai mare, cum eram eu. Eu nu stiam care sunt pacienti privati si care nu, am luat anesteziile la gramada. La sfarsitul lunii am fost chemat la casierie sa primesc 3.000 de guldeni de la pacientii privati din acele zile.

Deci cand ai modele care functioneaza perfect, de ce nu te iei dupa ele?

Cum de reuseati sa iesiti din tara inainte de '89?

Lucram la Elias, aveam relatiile necesare, dar eram cuminte, plecam la congrese o data la doi ani. Elena Ceausescu nu ne lasa decat in vacantele oficiale la UMF. La Elias eram cu securistul langa mine. Nu mi-a cerut insa niciodata sa torn pe nimeni. M-au respectat pentru ca era pielea lor in joc. Ei nu se puteau duce in strainatate. Jumatate in CPEx, ei sau nevestele lor, au trecut pe la mine.

Eu i-am dat anestezie si fratelui lui Kim Ir-sen, cand l-a operat mai intai Arseni pe creier, tumora benigna, iar apoi Setlacec.

V-a chemat vreodata cineva dupa 1989 sa va ceara parerea?

Pana la Revolutie am colaborat cu toti ministrii Sanatatii. Dupa Revolutie, nu m-a mai intrebat nimeni nimic. In 1993 am iesit la pensie de la Facultatea de Medicina, in 1995 de la Fundeni, dupa care am mai facut invatamant in retele particulare. 10 ani am fost profesor la Politehnica, am predat un curs de aparatura medicala la catedra de electronica. Pofesorul Tulbure, succesorul meu la Fundeni, baiat destoinic, le-a acoperit necesitatile, eum-am facut inginer.

V-a parut rau ca n-ati plecat din tara?

Nu, desi am avut oferte.

Cum vedeti societatea de azi?

Un haos dominat de incompenta pentru ca oamenii judeca in parametri comunisti in care au fost formati. Copiii de azi trebuie sa se formeze in strainatate. Degeaba ajungi comandantul unei grupe care nu asculta de comenzi si face numai ce vrea ea.

De asta guvernantii nici nu pot sa schimbe ceva. Si trebuie plecat de la educatie, tocmai aceea care nu se schimba.

Gandeste vreunul din patura conducatoare ca un american? In SUA, legea e forul suprem. Constitutia americana defineste perfect care e dreptul tau si pana unde se intinde el: pana la drepturile celuilalt. Iar cea care-ti ingradeste drepturile e legea.

Deci suprematia legii, educatie....

...si disciplina. Ea e secretul societatii germane. E nevoie de solidaritate si ea vine din respect reciproc. Cand ma uit la televiziuni, ma apuca groaza: e o lipsa de respect fata de orice. Iar televiziunile sunt oribile, nu fac decat sa creeze isterie. Cum ajunge unul ceva, da in el, gaseste-i ca are 7 case, trei papuci etc! Acum vad ca au o problema si cu Catedrala Mantuirii.

Nu neaparat cu ea, ci cu faptul ca e facuta si din banii publici cu care ar putea fi construite spitale.

Religia e si ea o doctorie. Se ocupa de suflete. Cand credinciosii se roaga, in lobii lor frontali a fost identificata o activitate intensa, care nu exista la necredinciosi.

Bolnavul care spune ca moare chiar moare. Pentru ca el crede ca moare. Nu il salvezi numai cu medicina, ci si cu psihicul, trebuie sa-l faci sa lupte. Iar psihicul are nevoie de credinta. Eu sunt credincios si in toata viata mea am fost ajutat pentru ceea ce m-am rugat.

Depinde de rugaciunea medicului sau a pacientului?

Depinde de Dumnezeul bolnavului, de cat crede el. Toata imunitatea organismului tine de credinta

Eu am avut traire de despartire in doua. La doua saptamani dupa operatia de acum 10 ani, am facut o hemoragie secundara cu trei litri de sange pierdut, si in sala de operatie ma vedeam pe mine si intreaga interventie din tavan. Le-am descris apoi exact ce faceau fiecare. Carcasa mea era pe masa.

Si cand traiesti extracorporalizarea, nu te mai poti indoi ca esti carcasa care tine de materialitate si esti om prin starea de constienta umana care nu poate fi definita in termenii actuali ai stiintei. Adica sufletul si memoria din el. Creierul e doar in interfata.

Si amnezia?

Nu sufletul uita, ci mecanismul material, interfata nu mai functioneaza.

Ati experimentat miracole in cariera?

Dumnezeu nu lucreaza cu minuni precum Hristos. Dumnezeu iti creeaza oportunitati. Iti vine ajutorul de langa tine. Trece o ocazie si trebuie doar sa int

sâmbătă, 21 mai 2016

Cugetare ...

 Cugetarea zilei…poate a anului:  asa se scrie istoria !! 
 ​Dacă Trump va câștiga alegerile din Statele Unite, va fi pentru prima oară în istorie, când un rasist miliardar se va muta într-o locuință proprietate de stat, din care tocmai a fost evacuată o familie de negri! 
   

Principele Ferdinand



Ferdinand a fost UNIC!






   SUVERANUL  Principele Ferdinand a ajuns pe Tronul României în urma unui concurs de împrejurări. 
   Prima a fost aceea că domnitorul Carol I nu a avut copii (singura fetiţă a murit la 4 ani). Ca urmare, s-a aplicat articolul 83 din Constituţia României care prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească  a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora”. 
    A doua, s-a datorat faptului că principele Leopold, căruia i s-a făcut oferta, în calitate de frate mai mare al lui Carol I, nu a acceptat să devină principe  moştenitor al Coroanei României. 
    A treia, a constat în faptul că Wilhelm, nepotul  cel mai în vârstă al lui Carol I, a notificat că nu primeşte propunerea de a deveni moştenitor al Tronului României. 
 Ca urmare, s-a apelat la principele Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold, care a fost de acord să primească această demnitate.
    La 1 decembrie 1880, Adunarea Deputaţilor a votat legea prin care principele Ferdinand de Hohenzollern devenea moştenitorul Coroanei  României.
   Tânărul principe (născut la 12/24 august 1865) şi-a continuat studiile liceale, militare şi universitare în Germania, după care, în aprilie 1889, s-a stabilit în România. A urmat lecţii de limba română, de istoria şi de geografia României, avându-l între profesori pe N. Iorga. Acesta avea să precizeze: „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii.”
    Pasionat de literatură, muzică, teatru, principele Ferdinand participa la seratele oferite de regina Elisabeta, prilej cu care a întâlnit-o pe Elencuţa (Elena) Văcărescu, de care s-a îndrăgostit. Cei doi s-au logodit, dar guvernul condus de Lascar Catargiu s-a opus căsătoriei.
    Drama sentimentală a fost depăşită după ce Ferdinand a  cunoscut-o pe Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. A fost cucerit de frumuseţea acestei tinere (avea doar 17 ani), de dezinvoltura cu care se comporta în societate.  În memorii, regina Maria avea să scrie: 
    „Tânărul prinţ era de o sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această timiditate mă atrăgea [...] Cum a găsit el curajul să-mi facă propunerea de căsătorie e şi azi pentru mine un prilej de uimire, dar mi-a făcut-o şi eu o primii”.
    Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893. 
    Peste mai puţin de un an, în octombrie 1893, Maria a născut un băiat, care a primit numele de Carol. Astfel s-a asigurat succesiunea la tron, spre marea  bucurie a regelui Carol I. Cei doi au mai avut cinci copii: Elisabeta, Marioara,  Nicolae, Ileana şi Mircea.
    Regele Carol I nu l-a implicat pe moştenitorul tronului în problemele politice ale României, stabilindu-i numai unele datorii pe linie militară şi de reprezentare.
    Ferdinand a fost la un pas de a-şi pierde calitatea de moştenitor al tronului la 25 septembrie/8  octombrie 1914, când Carol I –  grav afectat de faptul că la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 nu s-a acceptat propunerea sa ca România să intre în război alături de Germania şi  Austro-Ungaria – a cerut secretarului său, Basset, să redacteze „cuvântarea pentru abdicare”, prin care își anunţa decizia de a încredinţa puterea unei Locotenenţe Regale, ceea ce semnifica retragerea dinastiei de Hohenzollern de pe Tronul României. Dar, peste două zile, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, Carol I a încetat din viaţă, astfel nu a putut duce la îndeplinire această decizie.

    Un rege necunoscut
    După ce timp de 34 ani a îndeplinit funcţia de principe moştenitor, la 28 septembrie/11 octombrie 1914, Ferdinand devenea regele României. Referindu-se la acest moment, regina Maria avea să scrie că soţul său „era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”. O idee similară exprima N. Iorga, scriind că noul rege „era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru  nimeni o siguranţă”.
    În cuvântarea rostită după depunerea jurământului, regele Ferdinand a dat asigurări că va fi un „bun român”, ceea ce însemna că nu se va opune voinţei naţionale privind atitudinea faţă de cele două tabere aflate în război (Antanta şi Puterile Centrale).
    Regina Maria, purtând un văl negru, prezentă la ceremonie împreună cu copiii săi, a câștigat simpatia poporului pentru noul suveran: 
    „Simţii deodată că trebuie să-mi descopăr faţa, în ochii  întregii Adunări, că trebuie s-o întorc spre ea, fără văl cernit care să ne despartă. O aclamare prelungă, ce mă umplea de fiori, izbucni din sutele de inimi: Regina Maria!”. 
    Peste ani, regina avea să scrie în memoriile sale:
    „Acesta a fost ceasul meu, un  ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume”.
    Spre deosebire de Carol I – căruia îi plăcea să aibă o imagine de rege puternic, intransigent, dominator, Ferdinand era, după expresia omului politic liberal I.G. Duca, de o „timiditate bolnăvicioasă”, nu-i plăcea să ţină discursuri, să comande, să asculte cuvinte elogioase la adresa sa. Era omul discuţiilor în cercuri restrânse, despre subiecte diverse: muzică, literatură, artă, biologie, istorie etc. Constantin Argetoianu se referea la atitudinea regelui Ferdinand, care se deosebea radical de cea a lui Carol I: 
    „Distanţa dintre suveran şi omul de rând a dispărut.
    Suveranitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ţi se întinde azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie braţul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o ţigară, un pahar, o glumă, un râs deschis”.
    În timp ce Carol I nu i-a permis soţiei Elisabeta să se implice în problemele politice, regele Ferdinand i-a lăsat câmp liber de manifestare reginei Maria, care i-a fost de mare ajutor, mai ales în momentele dificile pentru ţară. De asemenea, l-a avut alături pe Ion I. C. Brătianu, preşedintele P.N.L., om politic cu un larg orizont şi foarte eficient în acţiunile sale. Ferdinand se sfătuia adesea cu administratorul Domeniilor Coroanei, Barbu Ştirbey, o persoană discretă şi înţeleaptă.
     La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Antantă, spre indignarea lui P.P. Carp, care a ţinut să-i amintească faptul că era un  Hohenzollern. Replica regelui a fost memorabilă:
     „Domnule Carp, ştiu foarte  bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aş ezita să  adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine.  Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că  interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul ţării mele”.
     În Proclamaţia către ţară semnată de rege şi de membrii guvernului, difuzată după această decizie, se afirma: „Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul  Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”.
    Ferdinand I a înfruntat cu demnitate greutățile războiului: victoriile iniţiale în Transilvania, înfrângerile din toamna anului 1916, retragerea în Moldova. În calitate de „cap al puterii armate” şi comandant al  trupelor române, a elogiat eroismul ostaşilor în Ordinul de zi din 12/25 august 1917: „Cu mândrie mă uit la voi şi vă aduc mulţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea ofiţerilor şi trupei care v-aţi purtat atât de  bravi”.
  
     Ferdinand cel loial
     Sub domnia lui Ferdinand, în anul 1918, s-a realizat cel mai important act naţional din istoria poporului român: Unirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu Patria Mamă.
    Familia regală a revenit în Bucureşti chiar în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, când la Alba Iulia se  desfăşura Marea Adunare Naţională. Regina Maria scria:
    „Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici”. 
    Actele de Unire au fost ratificate prin decrete regale, apoi prin legile votate de primul Parlament al României Întregite.
    La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii solemne, desfăşurată la Alba Iulia, regele Ferdinand a fost încoronat ca „rege al tuturor românilor”, împreună cu regina Maria. În Proclamaţia difuzată cu acel prilej regele aprecia: „Punând pe capul meu, în această străveche  cetate a Daciei romane,  Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie în faţa memoriei celor care, în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfele lor, au asigurat unitatea naţională”.
   Regele şi-a câştigat respectul românilor, care l-au numit „Ferdinand cel loial”, deoarece în momentele cruciale şi-a jertfit propriile sentimente, s-a despărţit de părinţi şi de rude, a rămas devotat ţării sale, acţionând pentru înfăptuirea idealului naţional al poporului în fruntea căruia se afla.
    Imediat după ce România a intrat în război împotriva Germaniei, regele Ferdinand a fost şters din evidenţele familiei de Hohenzollern, iar împăratul Wilhelm al II-lea i-a retras gradele militare şi decoraţiile. Suveranul a primit cu demnitate asemenea veşti: „Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană!”.
    Şi-a botezat toţi copiii în religia ortodoxă, deşi această obligaţie se referea numai la primul băiat, care devenea moştenitorul Coroanei. 
    Acest gest i-a atras excomunicarea din partea papei.
    Catolic, profund religios, Ferdinand a fost puternic afectat de această decizie. A stăruit ca România să semneze Concordatul cu Vaticanul, act realizat la 10 mai 1927, fapt ce a dus la ridicarea interdicţiei papale, cu câteva luni înainte de moartea sa.
  A fost numit şi „Regele ţăranilor”, pentru că a susţinut necesitatea reformei agrare şi a celei electorale. La 23 martie/5 aprilie 1917,  Ferdinand s-a adresat ostaşilor de pe front: „Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului”. 
 În mai 1917, a fost modificată Constituţia României, pentru  a se permite exproprierea pentru „cauză de utilitate naţională” şi extinderea dreptului de vot.  În noiembrie 1918, Ferdinand a semnat decretul pentru introducerea votului universal, iar în 1921 legile pentru reforma agrară, prin care s-a realizat cea mai amplă expropriere din Europa acelei perioade (6,6  milioane ha de teren arabil), fiind împroprietărite circa un milion şi jumătate de familii ţărăneşti.
   Regele şi-a legat numele de întreaga legislaţie vizând consolidarea statului naţional unitar român, în primul rând de Constituţia din 1923, precum şi de legile de unificare administrativă, judecătorească etc.
   Ca urmare a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat, în ziua de 1 noiembrie 1925, Ferdinand a înmânat cârja – simbol al noii demnităţi – mitropolitului primat Miron Cristea (Magazin istoric nr. 8 – 9/2014), care a devenit primul patriarh al României.
   A validat, prin semnătura sa, legile economice care aveau la bază concepţia „prin noi înşine”, fapt care a asigurat crearea unei industrii naţionale şi modernizarea societăţii româneşti.
  De-a lungul întregii domnii, Ferdinand I a militat pentru o viaţă politică liniştită, pentru colaborarea partidelor şi realizarea unor guverne de concentrare naţională. Era iritat de faptul că apelul său nu a fost  ascultat, că societatea românească era marcată de vrajba dintre liderii politici, pe care nu reuşea să-i aducă la masa tratativelor. Ca urmare, s-a bizuit pe Ion I.C. Brătianu, pe care-l considera „zodia bună a României”, şi nu s-a înşelat.
   Spre sfârşitul domniei a avut parte de o mare decepţie: la  28 decembrie 1925, fiul Carol a renunţat la calitatea de moştenitor al tronului. 
   O mai făcuse de două ori, în 1918 şi 1919, astfel că regele a convocat Consiliul de Coroană pentru ziua de 31 decembrie, declarând că a decis să taie „creanga  putredă din arborele frumos al dinastiei”. La 4 ianuarie 1926, Adunarea  Naţională Constituantă a hotărât proclamarea ca succesor a lui Mihai, fiul lui  Carol, şi constituirea unei Regenţe care să exercite prerogativele regale în eventualitatea că acesta (atunci în vârstă de cinci ani) ar ajunge rege înainte de vârsta majoratului.
  Regele Ferdinand a încetat din viaţă la Sinaia, în ziua de 20 iulie 1927, în urma unei boli cumplite (cancer – Magazin istoric nr. 10/2000). A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol  
   Locul şi rolul oamenilor politici în istorie se apreciază după rezultatele activităţii lor.
   Din acest punct de vedere, Ferdinand rămâne o personalitate pozitivă. În 1914, când a urcat pe Tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km2. În 1927, România avea 17,1 milioane locuitori şi 295.000 km2. Dintr-o ţară mică, a ajuns un stat de mărime medie în Europa:  locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă. În cei 13 ani de domnie, România a făcut progrese considerabile pe toate planurile, la realizarea cărora regele Ferdinand şi-a adus contribuţia.
   Semnificative sunt cuvintele principalului său colaborator, Ion I.C. Brătianu: „Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării. De neclintit în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea”.
  La scara istoriei, Ferdinand I a fost singurul şef de stat (domnitor, rege, preşedinte) care a condus o Ţară Întregită (România Mare) şi s-a putut intitula, cu deplin temei, „regele  tuturor românilor”.
   „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”. 
 Nicolae Iorga