miercuri, 30 septembrie 2015

Un imens talent feminin CLODY BERTOLA

           

          Cu un nume predestinat scenei, Clody a ales arta de la inceput. "De mica, imi doream sa fiu dansatoare, insa pana la urma am ajuns sa fac teatru", declara actrita. Iar teatrul a rasplatit-o, oferindu-i cele mai frumoase povesti de dragoste: cu maestrul Liviu Ciulei si apoi cu celebrul regizor Lucian Pintilie.
          Dedicata trup si suflet scenei, in viata personala actrita cu origini italiene, franceze si germane nu a avut parte de sentimente constante de iubire fata de partenerii sai.
          Primul sau mariaj s-a consumat alaturi de pictorul Stefan Constantinescu.
"Credea in mine. Era un mare admirator al meu. Cu toate acestea, ii suportam greu gelozia si independenta. Stiam ca daca voi ramane cu el, n-o sa pot sa fac teatru", declara actrita cu privire la primul sau sot. Motiv pentru care cei doi s-au despartit.

                                   
Prima dragoste adevarata
          Cu toate ca a primit o educatie religioasa la pensionul catolic din Paris, unde a fost trimisa dupa sinuciderea tatalui sau, Clody Bertola nu s-a lasat intimidata sa-si gaseasca fericirea in bratele mai multor barbati. Iar finalul dezastruos al primei casatorii a determinat-o sa caute in continuare perechea potrivita.
          Urmatorul barbat din viata artistei a fost actorul si regizorul Liviu Ciulei. Nici macar faptul ca el era mai mic cu zece ani nu a reprezentat un obstacol in calea artistei. Alaturi de Ciulei a format, in 1947, prima trupa a teatrului Odeon. Au trait impreuna o frumoasa poveste de dragoste, marcata atat de succese profesionale, cat si de repercusiunile regimului comunist.     Cu toate acestea, nici acest mariaj nu a durat.  Ruptura dintre cei doi s-a datorat slabiciunii lui Ciulei pentru o alta femeie,
"care de fapt nu a contat deloc in viata lui. Atunci a aparut in viata mea o fiinta puternica, care m-a cucerit si m-a dominat total: Lucian Pintilie", avea sa sublinieze mai tarziu Bertola, intr-un interviu publicat in 1997, in cartea Ludmilei Patlanjoglu, "La vie en rose cu Clody Bertola".

                        In cautarea perechii perfecte

          Lucian Pintilie a fost cel din urma iubit al actritei, alaturi de care a trait mai bine de 40 de ani.
"Eu am avut relatii ciudate cu barbatii. Stefan Constantinescu a fost mult mai in varsta. Liviu Ciulei si Lucian Pintilie erau mult mai tineri", afirma Bertola. Cu toate acestea, niciun obstacol nu a reusit sa o desparta de Pintilie. Legatura dintre cei doi a inceput tot pe scena. Cu douazeci de ani mai tanar decat Bertola, Pintilie conducea echipa responsabila cu filmarea piesei de teatru "Omul care aduce ploaia", in care viitoarea lui sotie detinea rolul principal.                  La fel ca la primele intalniri cu iubitii din trecut, nu a simtit niciun fior special, ceva care sa o anunte ca va petrece alaturi de acel barbat cei mai frumosi ani din viata. Cu toate acestea, actrita a fost mai tarziu pe deplin fermecata de Pintilie: "M-a fascinat lipsa lui totala de formalism, aproape de proasta crestere. Ma atragea la el nebunia, "golania" lui plina de spiritualitate. Felul de a gandi original despre arta, despre oameni. Felul de a trai fara compromisuri", declara Clody.
          Si cu toate ca divortul de Ciulei fusese deja pronuntat, apropierea definitiva a venit mult mai tarziu: dupa un accident de masina, in care Lucian Pintilie a fost implicat alaturi de mama lui, aceasta decedand pe loc.

                              
Un etern triunghi de iubire
          Cel mai mare mister care a inconjurat-o pe Clody in viata privata a fost maniera prin care a reusit sa-si tina aproape toti barbatii alaturi de care a trait. Mai mult decat atat, acestia au devenit chiar prieteni si colaboratori pe plan profesional.
          In momentul in care s-a casatorit cu Liviu Ciulei, Clody s-a mutat in noua casa cu tot cu fostul sot, pictorul Stefan Constantinescu, care a ramas acolo pana in ultimele zile ale vietii.
"Stefan mi-a fost sot, prieten si tata. Liviu il admira mult pentru gustul sau rafinat. Obisnuia sa-l consulte intotdeauna cand lucra la un spectacol."
          Dupa ce si a doua casatorie s-a destramat, in viata actritei a intrat regizorul Pintilie.  Si de aceasta data, intre cei doi barbati s-a legat o relatie de respect si prietenie:
"Pe Lucian, Liviu il socotea cel mai destept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat sa lucreze la "Bulandra", l-a sprijinit."

                                         
Ultimul drum
           Cu cativa ani inainte de a muri, actrita a cerut ca, dupa moarte, cenusa ei sa fie dusa in oraselul Assisi, din Italia.
"I-am spus (lui Lucian Pintilie) ca atunci cand am sa mor as vrea sa-mi arunce cenusa peste dealurile inverzite de acolo."
          Clody Bertola a lăsat scris în testamentul ei o dorinţă mai specială: ea a vrut ca la înmormântarea ei să vorbească doi colegi la care a ţinut enorm şi pe care i-a admirat ca profesionişti: Victor Rebengiuc şi Florian Pittiş. Cei doi ”fii”, cum îi numeşte actriţa în testamentul lăsat familiei,   i-au fost alături în distribuţia spectacolului care a făcut istorie în teatrul românesc,
Lungul drum al zilei către noapte (spectacol cu o durata de aproape 6 ore), de Eugene O’ Neill, montat în 1976 de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra. Cei doi actori jucau în spectacol chiar rolurile fiilor eroinei principale.
          Testamentul a fost întocmit cu mai multă vreme în urmă, motiv pentru care numele lui Florian Pittiş, decedat , înaintea marii sale colege, apare pe lista vorbitorilor.
          Actrita a decedat la 28 decembrie 2007. Ludmila Patlanjoglu a fost cea care s-a ocupat de viata artistei in cele mai mici detalii, publicand in 1997 cartea “La vie en rose cu Clody Bertola”, care cuprindea si un interviu cu aceasta, legat de zbuciumatele ei legaturi amoroase.

          vezi: http://youtu.be/sF_nQHpu-r4

marți, 29 septembrie 2015

Istoria monedei românești


180 de ani de istorie a monedei românești
 
Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi, löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”. Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat.
 
Taleri olandezi
Mai este de menţionat că moneda naţională a vecinilor noştri de peste Dunăre este leva care în traducere înseamnă tot “leu”, trădând aceeaşi origine ca cea a leului românesc. De la löwenthaler, pronunțat daler, vine și denumirea monedei SUA, dolar. Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite la noi au început să fie folosite câteva zeci de tipuri de valută străină. Prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832 s-a hotărât utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele aflându-se una austriacă, numită zwanziger. La noi era cunoscută drept sfanţul de argint, sau mai simplu, doar şfanţ. Putem vedea astfel de unde se trage celebra expresie “nu am nici un şfanţ”. O altă monedă eraparaua otomană. Expresia de rigoare ”nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monezile chiar se lipeau unele de altele.
Alexandru Ghica
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835 când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării, leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzactiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar Imperiul Otoman, nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei. După unirea Principatelor şi Cuza a tatonat ideea unei monede naţionale, care urma să se numească român sau romanat, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
Moneda din vremea lui Cuza
Prima Constituţie a ţării, cea din 1866, ignora complet problema suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind încă de atunci dorinţa statului român de a îşi căpăta independența. O primă bătălie s-a dat prin intermediul politicii monetare. La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham.
Ion C. Bratianu
Minsitrul de finanțe, Ion C. Brătianu, a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur și argint ce urmau a fi emise. Tratativele nu au dat roade, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei (”pol”), fără a ține seama de pretențiile Imperiului Otoman. Aceste monede au fost puse în circulație în 1868, având efigia domnitorului și inscripția ”Carol I domnitorul românilor”. Tirajul a fost de doar 200 de piese. Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa. Imediat după emitere, a urmat protestul Porții, precum și al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă pentru siguranța Austro-Ungariei care stăpânea Transilvania și Bucovina . Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870, când au fost bătute 5000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a cuprinde însă ”semnul” menit să evidențieze suzeranitatea sultanului. Începând cu 1872 s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca Poarta să mai protesteze.
Moneda Carol de la 1881
Cavalerul dac la Capidava, in situ
 

vineri, 25 septembrie 2015

> Știai că EMINESCU a avut zece frați ? Vezi > CUM A SFÂRȘIT FIECARE în PARTE !

 Gheorghe Eminovici a avut cu Raluca Iuraşcu, fiică de boier din ţinutul Joldeşti, judeţul Botoşani, nu mai puţin de 11 copii, trei fete şi opt băieţi. Mihai Eminescu era cel de-al şaptelea copil al familiei.
 Primul copil născut a fost Şerban Eminovici - anul 1841 - a studiat Medicina la Viena (Austria) şi Erlangen (Bavaria - Germania). Acesta a murit în anul 1874 de TBC, la Berlin.
 Cel de-al doilea copil, Nicolae Eminovici (Nicu) s-a născut în anul 1843. Acesta a studiat Dreptul, a trăit pe lângă părinţi, fiind foarte bolnav. S-a sinucis, împuşcându-se la Ipoteşti, imediat după moartea lui Gheorghe Eminovici.
 Al treilea copil a purtat numele de Iorgu Eminovici. Acesta a fost născut în anul 1844, a urmat cariera militară și a ajuns sublocotenent într-o companie de infanterie militară în Germania. La o manevră militară în Brandemburg, a căzut de pe cal, accidentându-se, a zăcut doi ani în pat, iar ulterior a murit în anul 1873.
 În anul 1845 se naşte prima fată, Ruxandra, al patrulea copil, care moare de mică. Al cincilea copil este Ilie - născut în anul 1846, studiază Medicina la Carol Davila, moare în anul 1863 de tifos, molipsit de la bolnavii pe care-i trata.
 Al şaselea copil - a doua fată - Maria (Marghioala) Eminovici - născută în anul 1848 - moare în anul 1855, la vârsta de 7 ani.
 Al şaptelea copil - Mihai Emonovici (Eminescu) - "poetul naţional" - "geniul tutelar al culturii neamului" se naşte la 15 ianuarie 1850, în oraşul Botoşani, pe Calea Naţională, imobilul 179, unde există o placă memorială. Botezul micuţului Mihai are loc la Biserica Uspenia din Botoşani (ctitoria doamnei Elena Rareş - anul 1552). Moare la data de 15 iunie 1889, la Sanatoriul doctorului Al. Şuţu din Bucureşti. Este înmormântat în cimitirul Belu din Bucureşti.
 Cel de-al optulea copil a fost din nou o fată pe nume Aglaia Eminovici, născută în anul 1852, căsătorită cu profesorul Drogli. Moare în anul 1900.
 Al nouălea copil - Harieta (Henrietta) Eminovici - fată - născută în anul 1854, născută oloagă, nu şi-a revenit toată viaţa - a avut grijă şi l-a îngrijit pe fratele său Mihai Eminescu, când a fost bolnav la Botoşani. A murit în anul 1890 de pneumonie.
 Al zecelea copil - băiat - Matei Emonovici, născut în anul 1856, devine ofiţer-căpitan, stabilit în Caraş-Severin, moare în anul 1929.
 Ultimul copil, al unsprezecelea - băiat - este Vasile Eminovici, care moare la vârsta de doar un an şi jumătate. Nu se cunoaste cu exactitate data naşterii şi a morţii sau motivul decesului.

joi, 24 septembrie 2015

Dr. Rafik Khal, medic endocrinolog sirian stabilit în Oradea: "Germanii au dat lovitura: au luat ce e mai bun din valul de refugiaţi"




0 clipuri
0 audio
0 fisiere
Când pregăteşti un interviu cu un arab din Siria clişeele îţi aleargă prin minte. Te aştepţi să dai de un tip cu Coranul în mână şi eventual cu un rucsac în spate, care mai şi ticăie. Endocrinologul Rafik Khal, orădean din 1992, te întâmpină însă cu zâmbetul pe buze, aşa cum este mereu în micul său cabinet de pe strada Spitalului. Mândru de pacientura pe care şi-a format-o, totdeauna calm, vorbeşte frumos cu oamenii, îi ascultă, îi înţelege şi încearcă să-i ajute.
Pe birou are o poză cu cei doi băieţi. Cel mare a terminat Medicina la Cluj între primii 10 din promoţie, iar acum îşi face rezidenţiatul în ortopedie. Mezinul e boboc, acum a intrat la Medicină, al cincilea, tot la Cluj. Mama lor, Claudia, este femeia pentru care Rafik s-a şi stabilit în Oradea.
BIHOREANUL l-a iscodit pe doctorul sirian "refugiat" în Oradea pentru a încerca să afle o explicaţie, pe înţelesul tuturor, a dramei sutelor de mii de refugiaţi sirieni care ajung în inima Europei şi par să nu se mai termine...
Cum aţi ajuns în România?
- Un văr făcuse Horticultura aici. Deşi, evident, avem universităţi în Siria, când studiezi în străinătate eşti mai bine privit. Eu mă trag dintr-o familie de medici şi speram că o să ajung aici bursier al statului sirian. De obicei stăteai un an pe banii tăi, în anul pregătitor, în care învăţai limba, după care deveneai bursier al statului sirian. Eu am avut ghinion, că s-a schimbat legislaţia, aşa că am făcut facultatea pe banii mei. Plăteam 220 de dolari pe lună, şcolarizare, cazare şi masă. Am ajuns în România în 1979, am făcut Medicina la Bucureşti şi apoi m-am specializat 4 ani în endocrinologie la Institutul Parhon.
- Şi cum de aţi rămas?
- În Capitală am cunoscut-o pe Claudia, studentă la ASE, orădeancă get-beget, cu care m-am căsătorit acum 25 de ani. Trebuia să mă întorc acasă, dar a venit Revoluţia şi am rămas aici, mai ales că a apărut primul copil. În plus, în Siria mă aşteptau 3 ani de armată. Aşa că din 1992 sunt orădean şi cetăţean român...
"Una din cele mai moderne ţări arabe"
- Ce religie aveţi? Şi care sunt principalele religii în Siria?
- Eu sunt creştin ortodox. Biserica creştină din Siria ţine de biserica greacă. Arabii din Siria sunt musulmani (suniţi, şiiţi, alawiţi, druzi) şi creştini (ortodocşi, catolici şi asirieni). Mai trăiesc în Siria kurzi, armeni şi evrei. Este - mai exact era - una din cele mai moderne ţări arabe. Numai la noi se poate vinde alcool la liber, carne de porc, existau baruri de noapte şi alte locuri de distracţie. Siria a fost prima ţară care a interzis femeilor să poarte vălul islamic în instituţiile publice. E o ţară cu un nivel bun de educaţie, profesorii noştri mergeau să predea în ţări din Golf. Indiferent de religie, sirienii trăiau în armonie, motiv pentru care în oraşe populaţia era amestecată, comunităţile religioase nu trăiau separat. Nu mai spun că nouă, creştinilor, ni s-a recunoscut dreptul ca femeia să fie considerată egala bărbatului. De exemplu, în cazul unei moşteniri, femeia primea aceeaşi parte ca un bărbat, pe când la musulmani nu poate primi decât jumătate din cât primeşte bărbatul.
- Se spune că războiul a fost provocat ba de Occident, ba de Rusia. Care sunt cauzele?
- Există două cauze principale, una de natură externă, celalaltă internă. Principala cauză externă e că ţările din Golf, mai exact Quatarul, a vrut să traverseze Siria cu un gazoduct care să alimenteze Europa, ceea ce ar fi făcut ca aliaţii noştri tradiţionali, Iranul şi Rusia, să piardă din punct de vedere economic. Am avut o relaţie bună cu Rusia încă de pe vremea războaielor cu Israelul, iar Rusia are şi acum o bază militară în Siria - singura lor bază la Marea Mediterană. Statele Unite, cu ajutorul ţărilor arabe prietene, au dorit să scoată Rusia din zonă, aşa că, brusc şi deloc întâmplător, au apărut mişcări de protest, după modelul "primăverii arabe". Interesant e că înainte de începerea tulburărilor, Turcia deja construise tabere, deşi încă nu exista niciun refugiat. Am avut, deci, ghinionul să fim amplasaţi în zona de confruntare a marilor puteri: de o parte SUA, cu ţările occidentale, cu Turcia şi câteva ţări arabe, de alta Siria, Iranul şi Rusia.
Există, însă, şi cauze interne...
- Deşi avem un guvern ales şi un preşedinte ales, mulţi îi reproşează lui Bashad al Assad că nu permite înfiinţarea de partide. A fost acuzat şi că ţara e condusă de o dinastie, el luând conducerea de la tatăl său, Hafez al Assad. Opozanţii îl acuză de dictatură şi de corupţie, un fenomen de care nici ţările occidentale nu sunt scutite.
"Arabii sunt obişnuiţi să aibă un tată pe care să-l urmeze"
Arabilor li se potriveşte mai bine dictatura decât democraţia?
- Într-un fel, da. Conform tradiţiilor şi educaţiei, noi avem un şef de care ascultăm. Aşa e şi în familie, toţi ascultăm de tata. Chiar dacă nu ne convine, îl ascultăm şi îl urmăm. Când moare, locul lui e luat de fratele său mai mare. Aşa e şi la nivel naţional, arabii sunt obişnuiţi să aibă un "tată" pe care să-l urmeze, chiar dacă are porniri dictatoriale.
- Aveţi rude care au suferit de pe urma Statului Islamic?
- Întâi ar trebui să definim ce este Statul Islamic. Deşi acţionează pe teritoriul Siriei, doar 20% din membrii SI sunt sirieni. Ceilalţi vin din alte state arabe, din Europa şi Asia. De obicei, luptătorii ajung în Siria prin Turcia. Primesc bani de la ţări arabe, şi mai vând şi petrol pentru a cumpăra armament.
Să vă povestesc de rudele mele. Am patru fraţi şi trei surori, şi toţi locuiau împreună cu familiile lor în oraşul Idleb, aproape de mai cunoscutul Alep. Armata SI a intrat în localitate într-o zi de vineri şi primul lucru a fost să caute casele creştinilor. Li s-a spus că au trei variante: să lase totul şi să plece, să se convertească sau să rămână, dar să le plătească impozit. Le-au dat 3 zile să se decidă, dar a doua zi doi dintre verişorii mei, care comercializau alcool - pentru că numai creştinii vând alcool în Siria - au fost executaţi, iar băutura le-a fost turnată peste cadavre. Preotul fugise, aşa că rudele i-au îngropat în curtea casei. În plus, teroriştii le-au confiscat şi averea. Duminică, toţi creştinii au plecat cu autobuzele într-o zonă controlată de guvernul Siriei, luând cu ei cam cât încăpea într-o valiză. Niciunul n-a rămas în zona controlată de SI.
"În guvernul sirian sunt oameni care au făcut facultatea în România"
- Doar creştinii erau ţinte?
- Ţintele  principale ale extremiştilor erau creştinii, dar şi musulmanii care lucraseră pentru statul sirian. Biserica noastră a fost vopsită în negru pe dinăuntru şi transformată în şcoală pentru studiul Coranului. După creştini şi musulmanii acuzaţi de colaborare cu guvernul, au început să fugă şi musulmanii care aveau ceva avere. Au rămas doar oamenii săraci, cei care nu aveau unde să meargă.
Familia dvs. a rămas în ţară sau a fugit?
- Acum este într-o zonă controlată de guvern. Am reuşit s-o aduc la Oradea pe o soră, profesoară de istorie, care stă la mine. Am avut noroc că România e singura ţară UE care mai are ambasadă deschisă la Damasc, am obţinut repede viza şi a ieşit din Siria prin Liban, iar de la Beirut a luat avionul până la Bucureşti.
- De ce şi-a păstrat România ambasada? Există relaţii speciale cu Siria?
- Aceste relaţii speciale au fost făcute pe vremea lui Ceauşescu. Sunt interese economice, dar şi de altă natură. Românii au construit rafinării în Siria, mii de sirieni au venit la studii în România şi s-au căsătorit aici, deci mi se pare normal să fie o relaţie specială. Chiar şi în actualul guvern sirian sunt oameni care au făcut facultatea în România.
"Sirienii o numesc pe Angela Merkel «mama noastră»"
- De ce are loc abia acum această migraţie uriaşă? Totuşi, războiul durează de 4 ani...
- Situaţia e foarte gravă acum pentru că Statul Islamic cucereşte teritorii tot mai mari, iar refugiaţii aglomerează oraşele. Mai mult de jumătate din populaţia Siriei este în refugiu: 2 milioane în Turcia, 1,4 milioane în Liban şi 1,2 milioane în Iordania. Sirienii nu sunt primiţi în ţările din Golf sau în Arabia Saudită, care preferă să aducă muncitori din Filipine şi Pakistan decât arabi.
Practic, migraţia a început de 3 ani, dar n-a fost aşa vizibilă. Ţinta a fost de la bun început Germania, e singura ţară care nu l-a condamnat pe Bashar al Assad şi a acceptat sirieni. Eu cred că germanii au dat lovitura, pentru că au luat ce e mai bun din acest val de refugiaţi: medici, profesori, ingineri... Au nevoie de ceva timp să înveţe germana şi apoi pot să lucreze. Lumea nu prea ştie, dar prin anii ’60 nemţii au vrut muncitori sirieni, nu turci. Pe vremea aceea Siria erau unită cu Egiptul, în aşa numita Republica Arabă Unită, iar preşedintele Nasser, egiptean, a cerut ca jumătate din muncitorii care plecă în Germania să fie sirieni, jumătate egipteni. Germania n-a vrut şi a adus turci. De 3 ani sirienii merg tot în Germania. Au văzut că e locul ideal pentru ei, li se dau locuinţe, bani şi mâncare, pot cere reîntregirea familiilor. Acum, practic, se aduc unii pe alţii. Nu degeaba o numesc pe Angela Merkel "mama noastră".
Unii spun că între refugiaţi ar putea fi terorişti. Din ce fel de persoane este format acest val de refugiaţi?
- În majoritatea covârşitoare sunt oameni educaţi şi oameni cu bani, care în Siria nu mai pot face afaceri din cauza războiului, oameni care s-au săturat să stea sub bombardamente, fără electricitate, fără apă, alimente şi medicamente. În mod cert s-au strecurat printre ei şi terorişti, dar nu cred că sunt 4.000 de terorişti, cum se lăuda SI.
"România acţionează corect"
- Cum se pot rezolva  problemele din Siria?
- Primul şi cel mai important pas este lichidarea SI. Ar fi bine şi pentru Siria, şi pentru Europa. Dacă Occidentul ar fi colaborat cu armata lui Bashar, SI ar fi fost lichidat de mult, dar europenii nu au dorit aşa ceva. Lucrurile s-au schimbat radical în ultimul timp. Preşedintele francez a declarat de curând că principala cauză a numărului uriaş de refugiaţi este SI, iar ministrul britanic de Externe a spus că acceptă să coopereze cu regimul Bashar. După lichidarea SI trebuie făcut un guvern de uniune naţională, care să organizeze inclusiv alegeri prezidenţiale.
- Dar refugiaţii care au inundat Europa se vor întoarce în Siria după rezolvarea crizei?
- Sirienii sunt patrioţi. Cred că foarte mulţi se vor întoarce, acolo sunt casele lor şi familiile lor.
- S-ar putea adapta ei în România, o ţară creştin-ortodoxă conservatoare?
- Creştinii nu ar avea nicio problemă. Eu m-am adaptat foarte uşor, gândiţi-vă că avem aceleaşi tradiţii, nunţi, botezuri, înmormântări. Dar cred că 80% din cei ajunşi aici vor pleca în Germania. Poate ar trebui să folosească perioada cât stau aici să înveţe limba germană.
- V-aţi gândit să-i ajutaţi, personal, pe conaţionalii refugiaţi?
- Eu mi-am ajutat familia cu tot ce am putut. Mi-am adus sora, i-am ajutat pe cei de acolo cu bani.
- Spuneţi-mi câteva motive pentru care ar fi bine ca refugiaţii sirieni să rămână în România.
- Când vorbim de refugiaţi nu trebuie neapărat să ne gândim la oameni care cer milă, la oameni săraci. Sunt mulţi cu bani, care ar putea face afaceri frumoase aici.
- Ce părere aveţi despre modul în care acţionează România în această situaţie?
- Cred că acţionează corect. Cea mai bună dovadă este că ambasada României a rămas deschisă.
- Vă e dor de ţara natală?
- Da. E ţara în care m-am născut. De 6 ani n-am mai fost în Siria. Obişnuiam să mă duc cu toată familia, dar până nu se termină războiul nu mă duc.

duminică, 20 septembrie 2015

O familie de romani geniali



 Povestea enigmaticului sculptor român care a cioplit chipul lui Iisus din Rio de Janeiro. Statuia este şi acum cel mai mare simbol al creştinismului din lume
 Chipul statuii a fost realizat de sculptorul gălăţean Gheorghe Leonida. 
 Cel mai cunoscut monument din Rio de Janeiro (Brazilia), admirat de o lume întreagă, este motiv de mândrie şi în România. Chipul statuii Mântuitorului este opera lui Gheorghe Leonida, un sculptor din Galaţi care a creat în perioada interbelică.
 Soclul, înalt de opt metri, găzduieşte în interior o capelă în care se pot ruga 150 de persoane.
 Povestea lui Gheorghe Leonida
 Provenit dintr-o familie de ingineri, Gheorghe (1892-1942) s-a născut la Galaţi. Deoarece tatăl său era de profesie ofiţer şi călătorea mult, viitorul sculptor a ajuns să facă studiile la Bucureşti, unde a absolvit Conservatorul de Arte Frumoase.
 Pe când avea doar 23 de ani, Leonida şi-a făcut debutul la un salon naţional de sculptură. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a determinat, însă, să renunţe la studii şi să meargă pe front. În anii de război n-a renunţat la visul său, aşa că după ce pacea a fost reinstaurată, Gheorghe Leonida şi-a reluat studiile de artă în Italia. În următorii trei ani, tânărul sculptor a fost apreciat şi premiat la Roma pentru lucrările sale care i-au fascinat pe italieni.
 În anul 1925, gălăţeanul avea să se mute la Paris. Acolo, Gheorghe Leonida l-a cunoscut pe sculptorul polonez Paul Landowsky, care avea de executat statuia Cristo Redentor (Iisus Mantuitorul).
 Pentru că-i plăcea să realizeze chipuri în cele mai fine detalii, Gheorghe Leonida a primit la rândul său
 propunerea de a realiza chipul lui Iisus, care mai târziu a devenit una dintre emblemele arhitecturale ale creştinătăţii.
 Regimul comunist a considerat operele sale insignifiante
 La un an după ce s-a mutat în Franţa, sculptorul gălăţean a început să lucreze la imensa statuie, care a fost finalizată în anul 1931.
 Deşi Cristo Redentor este considerată ca fiind o minune a lumii moderne, în România operele lui Gheorghe Leonida (foto dreapta) au fost minimalizate.
 Regimul comunist nu accepta ideea că sculptorul realizase numeroase busturi pentru membrii Casei Regale. Aşa se face că puţini români ştiu că Leonida a sculptat chipul celebrei statui din Rio de Janeiro.
 Sculptorul a murit în primăvara anului 1942, după ce a căzut de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei.
 Cei care vor să îi admire operele pot vizita Castelul Bran, Muzeul Naţional de Artă, dar şi alte instituţii de cultură din Bucureşti.
 Povestea Elisei Leonida, prima femeie inginer din lume. A studiat în Germania după ce în România a fost respinsă pe criteriul „locul femeii este la cratiţă!“
 15 august 2015, 02:10
 În urma refuzului tuturor universităţilor din România, Elisa Leonida Zamfirescu a studiat ingineria în Germania. Şi acolo a fost acceptată cu greu, însă, tot din considerente de sex nepotrivit. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai apreciaţi şi mai căutaţi ingineri din lume.
 Ştiri pe aceeaşi temă
 Puţină lume ştie că prima femeie inginer din lume a fost o româncă: gălăţeanca Elisa Leonida Zamfirescu. Începuturile carierei  ei nu a fost însă uşoare. Deoarece în vremea în care tânăra a decis să urmeze o facultate tehnică (1908) nicio facultate din România nu a vrut să o accepte, pe motiv că femeile nu au ce căuta în inginerie, ea a plecat la studii în Germania.
 Nici acolo, însă, nu a fost acceptată cu braţele deschise, în sistemul universitar german femeia fiind etichetată pe atunci cu cei trei „K”: „Kirche, Kinder, Kuche” (adică: biserică, copii, bucătărie).
 Născută într-o familie de geniali
 Elisa Leonida s-a născut la Galaţi, pe 10 noiembrie 1887, într-o familie de intelectuali cu 11 copii. Părinţii ei erau Anastase Leonida şi Matilda (născută Gill), iar traiectoria familiei a fost una ieşită din comun, fiind nevoită să se mute foarte des din oraş în oraş din cauza carierei militare a tatălui (ofiţer în Armata Română).
 Interesant este că toţi fraţii Elisei au avut cariere de excepţie, fiind geniali în ceea ce au făcut.  Cel mai cunoscut pe plan mondial a fost sculptorul Gheorghe Leonida, cel care a sculptat chipul celebrei statui a lui Iisus, construită pe muntele Corcovado, din Rio de Janeiro (Brazilia). Lucrări de-ale sculptorului se găsesc şi la Muzeul de Artă din Bucureşti, precum şi la Castelul Bran, fiind donate de acesta familiei regale, cu care cei din neamul Leonida avea strânse legături.
 Chipul statuii lui Iisus din Rio este sculptat de fratele savantei.
 O soră a Elisei, Adela, a fost un medic oftalmolog renumit. A fost directoarea spitalului „Vatra Luminoasă“ şi a devenit la un moment dat chirurgul Casei regale a României. De altfel, ea este cea care a operat-o de cataractă pe Regina Maria, după cum relatează presa vremii.
 Celebru a fost şi Dimitrie Leonida (frate şi el cu Elisa), inginer energetician recunoscut ca fiind creatorul Muzeului Tehnic din Bucureşti, care în prezent îi poartă numele.
 Respinsă de Politehnică pentru că era femeie
 Elisa Leonida a studiat şcoala primară la Galaţi, apoi la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, obţinând bacalaureatul la secţia reală a Liceului „Mihai Viteazul”.
 După terminarea liceului, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti (precursoarea Politehnicii din zilele noastre), însă a fost respinsă din start din cauza prejudecăţilor vremii, care refuzau dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate. A încercat şi la alte şcoli tehnice din România, însă peste tot a primit acelaşi răspuns, după cum avea să consemneze Eliza Leonida în jurnalul personal: „Locul femeilor este la cratiţă!”
 Nemaiavând alternative, dar ferm convinsă că trebuie să devină inginer, pleacă, în anul 1909, în Germania şi se înscrie la Academia Regală Tehnică din Berlin. În fapt, este prima femeie student a acestei universităţi, căci şi în Germania existau prejudecăţi bine înrădăcinate cu privire la rolul femeilor în societate.
 După cum avea să scrie Elisa Leonida în jurnalul ei, la cererea de înscriere, decanul Hoffman s-a lăsat convins cu greu, invocând ca argument chemarea esenţială a femeii, cei trei „K” - Kirche, Kinder, Kuche (adică: biserica, copiii, bucătăria). Se pare că acelaşi decan, dar şi alţi profesori, în timpul studiilor şi în laboratoare.
 Şi totuşi, românca nu s-a lăsat învinsă. Cu timpul, cu răbdare şi dârzenie, a câştigat admiraţia profesorilor şi colegilor. La înmânarea diplomei de absolvire (în anul 1912, cu specializarea „Chimie”), decanul Hoffman ar fi declarat: „Die Fleissigste der Fleissigsten” (cea mai silitoare dintre silitori).
 „Vânată” de firme mari, s-a întors în România
 Momentul a fost tratat pe larg de presa vremii, dat fiind că, la urma urmelor, Elisa Leonida era prima femeie din istoria omenirii care reuşea să obţină diploma de inginer.
 Iată câteva titluri din presă (mai ales din ziarul „Minerva”): „Elisa Leonida, prima femeie inginer din ţara noastră şi din Germania”, „O compatrioată a noastră, domnişoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau, mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Berlin”, „În inginerie viitorul femeilor e mare, d-ra Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obţinând diploma de inginer”.
 Pe fondul vâlvei create, mai multe firme mari, printre care şi gigantul BASF, i-au oferit diverse posturi, însă românca a preferat să se întoarcă în ţară. Culmea este că aici a obţinut cu greu un post, la laboratorul Institutului Geologic Român din Bucureşti, unde a fost nevoită, la început, să facă muncă de laborant şi asistent.
 Izbucnirea Primului Război Mondial avea să-i schimbe radical viaţa. Se înscrie în organizaţia „Crucea Roşie“ şi pleacă pe front. I s-a încredinţat chiar conducerea unor spitale de campanie în apropiere de Mărăşeşti, fiind decorată cu ordine şi medalii româneşti şi străine.
 Regina Maria a fost la nunta ei!
 Pe front l-a întâlnit şi pe viitorul ei soţ, inginerul Constantin Zamfirescu, nimeni altul decât fratele cunoscutului scriitor Duiliu Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, pe front, în localitatea gălăţeană Ghidigeni (probabil la conacul familiei Hrissoveloni), în 1918. Cei doi au avut împreună două fete (una a devenit profesoară, cealaltă inginer).
 Interesant este că la nuntă a participat şi Regina Maria, momentul consfinţind faptul că între Familia Regală şi familia Leonida existau deja legături strânse.
 După război, şi-a reluat activitatea la Institutul Geologic, unde a condus un laborator de analize, în care a elaborat metode originale, raţionalizări, a introdus tehnici noi şi a efectuat studii importante, toate având ca scop cunoaşterea bogăţiilor subsolului ţării noastre.
 „A adus o contribuţie deosebită la progresul economiei naţionale şi la afirmarea ştiinţei româneşti, prin lucrările sale originale, susţinute la congrese, simpozioane şi publicate.
 Aici s-a preocupat de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcţie şi de prepararea minereurilor, semnând 85 000 buletine de analize, ale căror rezultate au fost publicate în seria Studii economice, editată de Institutul Geologic”, se menţionează în biografia Elisei Leonida Zamfirescu, afişată la loc de cinste la Muzeul Naţional Geologic.
 Sute de studii de specialitate şi monografii
 A participat la importante studii de teren, privind în special identificarea şi analiza unor noi resurse naturale: cărbune, şisturi bituminoase, gaze naturale, crom, bauxită sau cupru.
 Elisa Leonida Zamfirescu are un loc de cinste în Muzeul Naţional al Geologiei. Foto
 Adevărul
 În acest sens a şi publicat o serie de monografii foarte importante: "Contribuţiuni la studiul bauxitelor din România", "Studiul chimic al cromitelor din Munţii Orşovei", "Studiul extragerii potasiului din glauconite", "Studiul determinării germaniului în cărbuni şi minereuri; studiul pământurilor decolorante din România", "Valorificarea gazelor din craking", "Aditivi pentru uleiurile minerale pe baza de răşini acrilice", "Studiul compoziţiei chimice a ţiţeiului în România".
 În paralel, a activat şi ca profesoară de fizică şi chimie la Şcoala de fete „Pitar Moş” şi la Şcoala de electricieni şi mecanici din Bucureşti, condusă de fratele ei Dimitrie.
 A refuzat pensia!
 A intrat „în folclor” cu faptul că a renunţat la pensie, preferând să muncească până la vârsta de 75 de ani (în anul 1963).
 „Era o femeie fantastică.
 Un fel de locomotivă care trăgea totul după ea, după principiul că nu se poate să nu se poată. Cred că ar fi fost genială în orice domeniu, dacă şi-ar fi dorit”, ne-a mărturisit venerabilul profesor Iuliu Popovici, care i-a fost elev Şcoala de Electricieni şi Mecanici din Bucureşti.
 A fost prima femeie membră AGIR şi prima româncă membră a Asociaţiei Internaţionale a Femeilor Universitare, în cadrul căreia a adus o contribuţie esenţială privind cunoaşterea activităţii femeilor din ţara noastră.
 La iniţiativa Confederaţiei Naţionale a Femeilor din România, în 1997, a fost instituit „Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu“, care se acordă pentru merite în domeniul ştiinţei şi tehnicii unor personalităţi feminine.
 Din 1993, strada din Bucureşti pe care a locuit îi poartă numele. Există şi la Galaţi (în apropierea Drumului de Centură) o stradă cu numele Elisei Leonida Zamfirescu, însă situaţia este cumva cinică, dacă ne gândim la cariera ilustră a gălăţencei: strada seamănă cu o uliţă, fiind doar parţial asfaltată şi lipsită de utilităţi publice pe mai bine de o treime din lungimea ei.

Povestea de amor a Printesei Martha Bibescu ,

 Viaţa de film a prinţesei Martha Bibescu „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie a României“ – poveşti de amor cu bărbaţi celebri, trădare şi exil dureros
 Martha Bibescu este considerată una dintre cele mai reprezentative figuri ale aristocraţiei româneşti interbelice
 Scriitoare, om politic şi important diplomat, Martha Bibescu a fost una dintre cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei europene din perioada interbelică. Deşi a dobândit titlul de prinţesă, în urma căsătoriei cu prinţul George Bibescu, nu a avut destinul fericit al unei prinţese. Admirată şi iubită de un şir lung de amanţi, înşelată toată viaţa de soţ, se spune că Martha Bibescu a avut o singură dragoste statornică, Palatul Mogoşaia.
 „Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat” este descrierea făcută prinţesei Bibescu de unul dintre bărbaţii care a iubit-o cu patimă. De o frumuseţe răpitoare cu care a îngenunchiat mulţi bărbaţi, Martha Bibescu a fost, în epoca ei, în egală măsură apreciată, dar şi contestată, admirată, dar şi bârfită, iubită, dar şi rănită din amor.
 Se spune despre Martha Bibescu că a fost dăruită cu toate atuurile femeii perfecte: frumoasă, inteligentă, elegantă, talentată, sensibilă, bogată. Atuurile nu i-au adus însă o viaţă perfectă şi nici un destin lipsit de neîmpliniri.
 S-a născut pe 28 ianuarie 1889 într-una dintre cele mai cunoscute familii din România, cu rădăcini domneşti. Fiică a lui Ion Lahovary, fost ministru al Afacerilor Externe, şi a Smarandei Mavrocordat, descendentă din neamul domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat, a primit o educaţie alesă. Frumuseţea Marthei, aflată la vremea adolescenţei, l-a vrăjit timpuriu pe prinţul George Valentin Bibescu. Ea avea doar 14 ani când a avut loc logodna şi doar 16 ani, când s-a făcut căsătoria cu dispensă de la Vatican, Martha fiind catolică.
 „A da o virgină pe mâna unui bărbat este ca şi când ai da un Stradivarius pe mâna unei maimuţe“
 A devenit prinţesa Martha Bibescu intrând într-o familie princiară la 16 ani. Viaţa de care a avut parte alături de soţ nu a fost însă una de prinţesă. „A da o virgină pe mâna unui barbat este ca şi cand ai da un Stradivarius pe mâna unei maimuţe”, avea să scrie, câţiva ani mai târziu, prinţesa Bibescu despre căsătoria prematură.
 A devenit mamă la doar 17 ani, dând naştere unei fetiţe, Valentina. Medicii i-au recomandat repaos sexual doi ani, după naşterea la vârsta adolescenţei. Prinţul George Bibescu s-a consolat într-un lung şir de infidelităţi care au alimentat bârfele epocii. Despre soţul infidel, căruia i-a rămas alături toată viaţa, Martha scria: „A crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb.“ Iar despre căsătorie, concluzia de mai târziu a frumoasei scriitoare a fost: „Nu merită să cauţi fericirea în căsătorie, sigur nu o vei găsi”.
 Se spune că, la 17 ani, tânăra nevastă a lui George Bibescu a făcut o pasiunea pentru vărul acestuia, Emanuel Bibescu, un bărbat inteligent, cel care i l-a prezentat pe Marcel Proust. Emanuel ar fi respins-o pe prinţesă, îndemnând-o să-şi vadă de viaţa de familie şi să respecte statutul de nevastă. Experienţa primei iubiri extraconjugale neîmplinite a fost una dureroasă pentru frumoasa prinţesă care, aşa cum avea să noteze mai târziu în jurnale, a înţeles că e mai bine să se facă iubită, decât să caute în permanenţă un bărbat care
 să îi merite dragostea.
 Premiată la doar 22 de ani de Academia Franceză
 În vreme ce soţul îşi căuta fericirea în braţele altor femei, prinţesa Martha şi-a găsit împlinirea în scris. Scrie, socializează şi leagă prietenii cu nume celebre ale epocii. „Amantele lui George mi-au redat două lucruri nepreţuite: singurătatea şi libertatea.
 Soţul meu suferă din cauza superiorităţii mele intelectuale, furios că nu este el pe primul plan”, nota Martha în însemnările ei.
 Când, în 1905, George Valentin Bibescu pleacă într-o expediţie spre Persia, Martha îl însoţeşte. Inspirată de călătorie, scrie cartea „Cele opt paradisuri". La doar 22 de ani, ajunge să fie fost premiată de Academia Franceză. Premiul îi deschide calea către lumea scriitorilor renumiţi ai vremii.
 „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu”
 Tânăra prinţesă Bibescu îl vrăjeşte pe prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, în 1909. Se spune că prinţul german i-a scris lui George Bibescu pentru a îi cere permisiunea să corespondeze cu soţia sa, numind-o „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Adoraţia prinţului a fost încurajată de Martha care, nota flatată în jurnal „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu”. În ciuda cadourilor şi a iubirii înflăcărate declarate de moştenitorul tronului Germaniei, se spune că Martha nu s-ar fi îndrăgosit de el.
 Relaţie furtunoasă cu Charles Louis În 1908, Martha Bibescu îl cunoaşte pe Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei. Prinţesa se îndrăgosteşte de francez, iar sentimentele de dragoste sunt reciproce. Începe o relaţie furtunoasă de iubire cu amanul francez care ameninţă cu sinuciderea şi-i cere să divorţeze.
 Mama lui Charles Louis intervine între cei doi amorezi şi face eforturi disperate să-i despartă. Charles Louis acceptă o logodnă aranjată de mama sa, însă gândul îi rămâne la Martha. Cei doi se despart şi se împacă de mai multe ori. Indecisă între insistenţele amantului, care îi cere o viaţă împreună, şi insistenţele soacrei care o imploră nu-şi părăsească soţul, Martha se retrage la mănăstirea din Alger şi nu divorţeazã. „Charles Louis a fost adevărata mea dragoste şi nici el nu s-a împãcat vreodatã cu ideea că m-a pierdut”, nota prinţesa în însemnările de mai târziu.
 Mogoşoaia, marea dragoste
 Palatul de la Mogoşoaia a fost motivul pentru care Martha Bibescu a ales să-şi ducă viaţa mai departe, alături de soţul infidel. După tentativa de divorţ a Marthei, George Bibescu cumpără palatul Mogoşoaia şi i-l face cadou. Prinţesa îşi dorea acest loc de multă vreme şi îşi doreşte să facă din el , perla capitalei.
 Până la data părăsirii României, prinţesa Bibescu va investi toată dragostea ei şi foarte mulţi bani în palatul primit cadou de la soţ. S-a spus că Mogoşaia ar fi fost, de fapt, marea şi unica dragoste statornică a frumoasei prinţese. Toţi banii câştigaţi de pe urma vânzării terenurilor moştenite de la părinţi şi de pe urma publicării cărţilor au fost canalizaţi către restaurarea palatului pe care Martha l-a iubit din toată inima.
 Anii de glorie de la palat
 În epoca de glorie a prinţesei Bibescu, cine nu avea acces la Mogoşoaia nu conta în lumea bună a Bucureştiului interbelic. La Mogoşoaia, locul patronat de prinţesa Martha, s-au strâns, în timp, cele mai importante personalităţi ale culturii şi politicii româneşti din perioada interbelică. Primul musafir al palatului restaurat a fost chiar Regina Maria, cea care i-a purtat principesei Bibescu o mare afecţiune, într-o perioadă. Se spune că, pe cele două le-a legat o prietenie sinceră şi o admiraţie reciprocă.
 „În caracterul omului stă scris destinul lui. Martha îşi pusese în gând să se ridice cât de sus şi să izbândească. Aşa a şi făcut. Încetul cu încetul, aducând în jurul ei persoane de talent şi de mare renume. Mintea ei ageră descoperă orice îi poate fi de folos din punct de vedere social. Primeşte persoane regale, diplomaţi, oameni politici, artişti, scriitori, savanţi şi aristocraţi. Călătoreşte în multe ţări şi musafirii ei sunt întotdeauna dintre cei mai aleşi şi cu vază. Martha a ajuns una dintre cele mai vestite şi preţuite scriitoare, o scriitoare apreciată de criticii cei mai critici. Cunoştinţa limbii franceze e la ea desăvârşită, stilul ei e de o migăloasă şi minunată dibăcie, descrierile bogate şi pline de poezie“, o descria Regina Maria în „Povestea vieţii mele“. Prinţesa reuşise să adune la Mogoşoaia toată protipendada interbelică într-un decor de vis. Aici se făcea marea politică a ţării, aici se comentau ultimele apariţii literare şi tot aici se prezentau ultimele opere.
 Marcel Proust, Winston Churchill, Charles de Gaulle,  regele Alfons al XIII-lea al Spaniei sunt doar câteva dintre personalităţile vremii care au trecut pragul palatului prinţesei. Obişnuiţi ai celui mai cunoscut loc de socializare din Bucureştiul interbelic au fost regii Carol şi Ferdinand, Gheorghe Tătărăscu, Constantin Argetoianu, Pamfil Şeicaru sau Nicolae Iorga.
 Acuzată de spionaj din cauza iubirii cu maiorul Christopher Thomson Martha Bibescu a fost marea pasiune a maiorului Christopher Thomson, trimis în România cu misiunea specială de a-i convinge pe mai-marii ţării să intre în război de partea Antantei. Între cei doi a existat o relaţie frumoasă de iubire, maiorul fiind amintit de Martha drept „bărbatul care i-a oferit iubirea vindecătoare”, după un lung şir de dezamăgiri afective.
 De la relaţia cu maiorul britanic, i s-au tras prinţesei acuzaţiile de spionaj. I s-a spus „Mata Hari“ de România şi s-a speculat că ar fi făcut în vremea războiului un joc dublu, pentru nemţi şi pentru englezi. Cert este că, prin prisma relaţiilor şi intervenţiilor Marthei, la curtea regală a României au ajuns multe informaţii folositoare în vreme de război.
 Mogoşoaia a fost decorul în care, în pragul Primului Război Mondial, prinţesa şi-a trăit povestea de dragoste cu maiorul engez. Relaţia celor doi a continuat şi după război, vreme de 15 ani, la distanţă, până când maiorul a murit în 1930 într-un accident de avion.
 În timpul Primului Rãzboi Mondial, prinţesa Martha Bibescu şi-a arătat devotamentul faţă de ţară şi a condus şi finanţat un spital din Bucureşti cu victime ale războiului. A îngrijit răniţi de pe front, i-a şi ajutat material şi a contribuit la eliberarea mai multor prizonieri români. Când palatul Mogoşoaia a fost jefuit în Primul Război Mondial, suferinţa Marthei a fost uriaşă. Pentru a reînvia locul atât de drag ei, prinţesa a cheltuit toţi banii obţinuţi din vânzare cărţilor scrise.
 Prietenii cu oameni celebri
 Martha Bibescu s-a bucurat de prietenia şi de aprecierea unor nume mari ale culturii europene şi lumii politici internaţionale. „Sunteţi nu numai un splendid scriitor, prinţesă, dar şi un sculptor al cuvintelor, un muzician, un sipet plin cu parfumuri, un poet”, o lăuda Marcel Proust pe Martha Bibescu. Relaţia de prietenie a celor doi a constituit subiectul unui volum numit „La bal cu Marcel Proust”. Reiner Maria Rilke, Paul Claudel, Jean Cocteau au admirat-o la rândul lor pe prinţesa româncă. Martha Bibescu a fost, mai bine de o jumătate de secol, una dintre cele mai bune prietene ale lui Winston Churchill.
 A rămas alături de soţul infidel până la moarte Martha a continuat să fie amfitrioana perfectă şi după Primul Război Mondial. Adoratul loc de la Mogoşoaia scapă de bombardamente în al Doilea Război Mondial, dar nu scapă de percheziiţiile legionale. Prinţesa a fost persecutată de legionari, volumul ei „Izvor, ţara sălciilor“ a fost ars în public, în Piaţa Victoriei, iar Palatul Mogoşaia a fost răvăşit de percheziţii.
 „Unul dintre valeţi se înfiinţează în camera chinezească şi-mi spune: «Îmi pare rău să vă spun, este percheziţie legionară în casă. Treaba a durat de la 9 dimineaţa până la 6 seara... La 6 seara, legionarii pleacă în camionul cu care au venit. Au jefuit spiritul acestei case fără niciun folos pentru nimeni“, scria Martha despre episodul percheziţiilor legionare de la Mogoşoaia.
 Ultimii ani ai prinţesei în România nu au fost lipsiţi de probleme. I-a rămas alături soţului bolnav până în ultimele momente ale vieţii. Se spune chiar că l-ar fi smuls din braţele amantelor pentru a-l îngriji personal. „Părinte, n-am încetat niciodată să-l iubesc pe George. Viaţa ne-a învăţat că adevărata dragoste nu urmează decât după multe mistere, după o ucenicie răbdătoare, tandră şi dureroasă. «Un bărbat ştie când îl iubeşte o femeie», mi-a spus el într-o zi aproape să ne sfâşiem. Şi mi-a spus-o în legătură cu alta, iar eu n-am protestat şi n-am spus: «Ştii, că şi eu te iubesc, încă?»“, i-ar fi mărturisit Martha Bibescu confidentului ei, abatele Mugnier, după moartea soţului.
 Exil dureros
 Prinţesa a părăsit Mogoşoaia după venirea comuniştilor la putere şi numai după ce s-a asigurat că locul pe care l-a iubit atât de mult va fi trecut pe lista monumentelor istorice. „Mă simt ciudat de detaşată, liberă şi puternică, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pământ ameninţat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile şi pădurile moştenite de la tatăl meu, care ţinea la ele. Secretul celor care sunt legaţi de pământ, ca noi, e că moşiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii şi munţii mei nu mă vor părăsi niciodată“, scria Martha Bibescu în însemnările ei despre momentul plecării din România.
 A părăsit ţara în septembrie 1945, plecând iniţial în Anglia şi mai apoi în Franţa, unde s-a stabilit într-un apartament din hotelul Ritz. Fiica şi ginerele ei au rămas prizonierii comuniştilor în următorii ani. Prinţesa reuşeşte să-şi revadă fiica în 1956, după şapte ani de încercări eşuate de a o scoate din ţară.
 Scriitoare premiată de francezi Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărţi, cele mai multe fiind publicate în Franţa. O parte dintre volumele scrise de prinţesa româncă au fost semnate cu pseudonimul Lucille Decaux. A scris o serie de cărţi de inspiraţie autobiografică precum „Vieţile anterioare” şi „Nimfa Europa” şi o serie de biografii ale unor personalităţi din istoria Franţei. Opera sa mai cuprinde versuri, însemnări de călătorie, eseuri şi jurnale.
 Mărturii ale vieţii fascinante a celei mai mari personalităţi feminine româneşti din perioada interbelică au rămas cele 65 de volume de jurnal, scrise chiar de ea între anii 1908 şi 1973. În 1954, Academia Franceză i-a conferit Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă. În 1955 a fost aleasă membră a Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză.
 Charles de Gaulle: „Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei“ Ultimii ani din viaţă ai fascinantei Martha Bibescu n-au fost lipsiţi de bârfe amoroase. Cea mai discutată relaţie a fost cea pe care prinţesa din România se pare că ar fi avut-o cu Charles de Gaulle. Preşedintele francez este cel care i-a scris Marthei Bibescu: „Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei.“ Charles de Gaulle a fost ultimul mare prieten al Marthei Bibescu, alături de care prinţesa a participat la reuniuni oficiale de la Palatul Élysée. În 1963, prinţesa a devenit consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească. La moartea lui de Gaulle, prinţesa a notat în jurnal: „Mă doare. Umbra gigantica sub care îmi plăcea atât de mult să mă adăpostesc nu mai există“.
 Ultimii ani la Paris, deşi trăiţi modest, nu în strălucirea de la Mogoşoaia de altădată, n-au fost lipsiţi de succes. Prinţesa a continuat să scrie şi să bucure de recunoaştere. În 1962, a primit de la francezi Legiunea de Onoare, o distincţie pe care, se spune, că ar fi aşteptat-o vreme de 30 de ani, ca recunoaştere a meritelor sale literare. La Paris a fost vreme de ani buni imaginea casei Dior care a creat pentru aristocrata româncă toalete speciale.
 Pe mormântul Marthei Bibescu scrie „scriitoare franceză“ Ultima fotografie a prinţesei românce o arată la Paris, în apartamentul modest de pe malul Sennei. La 85 de ani, Martha Bibescu şi-a păstrat aerul aristocrat şi farmecul care a vrăjit minţi celebre şi a frânt multe inimi de-a lungul anilor.
 La data de 28 noiembrie 1973, Martha Bibescu a suferit un atac de cord şi s-a stins din viaţă. Avea 87 de ani.
 Prinţesa încă mai lucra la cartea „Nimfa Europei“, o lucrare în care trecuse în revistă marile personalităţi cunoscute de-a lungul vieţii.
 Nu „Martha Bibescu, prinţesă româncă“, ci „Marthe Bibesco, ecrivain français“ este inscripţia de pe mormântul prinţesei românce din cimitirul Père Lachaise din Paris.