vineri, 30 ianuarie 2015

Andre Rieu

André Rieu spune că a cânta la vioară e ca şi cum ai îmbrăţişa o femeie FOTO Eduard Enea

Când André Rieu avea numai 5 ani, tatăl său, André Rieu Senior, i-a pus vioara în braţe şi i-a spus: „Cântă!“. Dacă nu ar fi fost profesoara de vioară, de care micul Rieu s-a îndrăgostit imediat, poate că viaţa lui ar fi decurs altfel. Anul acesta, „regele valsului“, cum a fost numit de presă, are programate cinci concerte la Bucureşti, în Piaţa Constituţiei: pe 6, 11, 12, 13 şi 14 iunie 2015.   

 
André Rieu (65 de ani), proprietarul celei mai mari orchestre private din lume, ne invită să-l vizităm cândva acasă, la castelul lui medieval din Maastricht. Ne revin în minte frânturi din concertul special de Crăciun pe care l-a găzduit chiar în grădina castelului, într-un cadru ca visul unui copil: cu multă zăpadă şi cu oameni îmbrăcaţi în prinţi şi prinţese. A trecut mai bine de un sfert de secol de când violonistul André Rieu susţine concerte de muzică clasică altfel, alături de orchestra lui, Johann Strauss Orchestra.
Îşi aminteşte cum, uitându-se la feţele muzicienilor din orchestra dirijată de tatăl său, André Rieu Senior, la începutul carierei lui muzicale, nu se regăsea nicicum în figurile sobre, chiar triste şi nemulţumite ale acestora. Aşa se explică, poate, de ce astăzi, concertele lui André Rieu sunt spectacole de veselie, pline de culoare şi lipsite de austeritatea cu care ne-a obişnuit muzica clasică. Dincolo de sprâncenele ridicate ale criticilor purişti la auzul combinaţiei de Strauss şi Michael Jackson, muzica lui Rieu Junior întinde zâmbete pe feţele publicului extrem de numeros şi de fidel.
 
„Weekend Adevărul“: Aveţi un nume francez, dar v-aţi născut la Maastricht, în Olanda. Probabil că aveţi o istorie familială foarte interesantă...
André Rieu: Da, strămoşii mei sunt francezi. Nu ştim foarte multe despre ei, dar în familie se spune că ne-am mutat din Franţa pe vremea războaielor napoleoniene. Un strămoş de-al nostru, soldat din armata lui Napoleon Bonaparte, s-ar fi îndrăgostit de o fată frumoasă în Olanda, s-a însurat cu ea şi a rămas acolo. Probabil că venim din regiunea Auvergne (n.r. – în partea central-sudică a Franţei), fiindcă numele „Rieu“ este destul de des întâlnit acolo.
André Rieu, împreună cu orchestra, în grădina castelului său FOTO Guliver Getty Images
V-aţi născut, deci, în Maastricht şi încă locuiţi acolo. Într-un castel medieval...
Da, castelul în care locuiesc datează din 1452 şi este menţionat în romanul „Cei trei muschetari“, de Alexandre Dumas. În bucătăria mea, D’Artagnan a mâncat ultimul său mic dejun, înainte să moară. Face parte din istorie...
„Am vândut albume şi am cumpărat castelul“
Cum aţi ajuns să locuiţi acolo împreună cu familia?
Locuiam cu familia mea într-o casă în apropierea acestui castel. Şi într-o zi, mă plimbam cu soţia mea prin împrejurimi şi am remarcat cât de frumos este castelul. Ne-am gândit, în glumă, cum ar fi să-l cumpărăm. Şi atunci, Marjorie mi-a spus că trebuie să mai vând câteva albume ca să-l putem cumpăra. Aşa că am vândut câteva albume şi apoi am putut să-l cumpăr. Foarte simplu!
André Rieu, valsând pe valurile Senei, în 1998 FOTO Photoland Corbis
De cât timp locuiţi acolo?
Am castelul de 20 de ani, cred. Atunci am început să-l facem locuibil: mai întâi cu o mică parte, în care ne-am mutat, apoi încă o mică parte şi tot aşa. Acum este complet, dar tot timpul mai lucrez ceva la el. Ar trebui să veniţi să ne vizitaţi la un moment dat şi atunci o să vă povestesc totul despre el.
Concertele dumneavoastră au, în general, o temă a fantasticului, ca din poveste. Şi orchestra este neobişnuită pentru un concert de muzică clasică, femeile poartă rochii de epocă viu colorate... Şi este multă veselie la concerte. Cum aţi ajuns să creaţi acest gen de spectacol care să placă unui număr atât de mare de oameni?
Ei bine, eu sunt un romantic, îmi place foarte mult atmosfera de poveste. În ceea ce priveşte orchestra mea... În mod normal, când mergi la un concert de muzică clasică observi că toţi muzicienii sunt îmbrăcaţi în negru şi sunt foarte sobri, însă mie nu mi-a plăcut niciodată lucrul acesta. Dar eu sunt bărbat şi-mi place să văd femei frumoase îmbrăcate cu gust şi ştiu că toată lumea apreciază asta.
Şi viaţa dumneavoastră pare ca desprinsă dintr-o poveste. A fost aşa dintotdeauna? Aţi avut o copilărie de poveste?
Am cunoscut-o pe soţia mea când aveam numai 11 ani şi ea 13. Ce ziceţi, e asta o poveste frumoasă sau nu?
Dar copilăria acasă, cu părinţii, cum a fost? Ştiu că şi tatăl dumneavoastră a fost dirijor şi a susţinut multe concerte mari.
Eu am fost dintotdeauna un visător. Mă uitam pe fereastră şi mă gândeam la lucruri frumoase, la fete frumoase, la poveşti... Asta fac şi acum, aşa este viaţa mea şi, din fericire, pot să trăiesc din vise. Câştig bani visând.  
 
„M-am îndrăgostit pe loc de profesoara de vioară“
Spuneaţi într-un alt interviu că prima oară aţi pus mâna pe o vioară la 5 ani. Vă amintiţi ceva despre momentul acela?
Da, ţin minte foarte bine! Eram foarte supărat pe tata fiindcă mi-a pus vioara în braţe şi m-a forţat: „Ia-o şi cântă!“. Normal că nu puteam să cânt la vioară atunci, nu ştiam să cânt. Aveam doar 5 ani!
Şi nu a fost o corvoadă?
Din fericire, părinţii mi-au adus o profesoară de vioară, care avea 18 ani, era blondă, ce să mai zic, era o frumuseţe de fată! Şi, fiind un romantic încă de-atunci, m-am îndrăgostit pe loc de ea. Ea a fost cea care m-a ajutat să trec peste dificultatea începutului lecţiilor de vioară. Fiindcă vioara este un instrument dificil de stăpânit.
Cât de repede a devenit o plăcere să cântaţi la vioară?
Oh, foarte repede, fiindcă îi cântam ei. La primele lecţii îmi cânta ea mie şi îmi plăceau atât de mult tonalitatea şi vibrato-ul corzilor, încât am început să-mi doresc şi eu să-i cânt. Voiam şi eu să obţin, să simt acel vibrato. Aşadar, îmi amintesc că am deprins foarte-foarte rapid tehnica. După numai trei-patru săptămâni... 
Vioara a fost primul instrument muzical pe care aţi pus mâna? Aţi mai încercat şi alte instrumente?
Da, vioara a fost primul instrument. Am mai încercat, desigur, şi altele, chiar toate intrumentele... Însă numai vioara a fost cea care a rămas cu mine. Ştiţi de ce? Pentru că, atunci când cânţi la vioară, îţi vibrează sub bărbie. Poţi cânta la oboi, la trompetă sau la pian, dar atunci când ţii în braţe o vioară ai sentimentul cel mai apropiat de senzaţia pe care ţi-o produce prezenţa unei femei. De altfel, vioara chiar seamănă cu trupul unei femei. E şi instrumentul cel mai apropiat de inimă. Este, într-adevăr, un sentiment foarte intens.
„Tata era dirijor şi acasă, în familie“
Totuşi, la început aţi simţit că este o obligaţie să cântaţi la vioară?
Da, da, chiar aşa! Toţi cei din familia mea cântau la un instrument, în mod special la vioară. Iar eu nu am fost niciodată genul de copil care să vrea să stea în casă şi să ia lecţii de vioară. Eu voiam să ies afară să mă joc, la fel ca toţi ceilalţi copii. Dar profesoara despre care v-am vorbit, blonda de 18 ani, venea de două ori pe săptămână şi cântam pentru ea. Odată ce am învăţat să cânt, a fost din ce în ce mai bine şi într-un sfârşit am ajuns violonist.
Şi apoi aţi început să cântaţi în orchestra tatălui dumneavoastră...
Da... Nu mi-a plăcut deloc! Pentru muzicienii din orchestră, muzica era o muncă, nu o plăcere. Toţi cei din jurul meu stăteau pe locurile lor şi voiau doar să-şi câştige salariul şi atât. Erau nemulţumiţi de condiţii, de salariu, era ori prea frig, ori prea cald, exact ca la un job oarecare. Şi nimeni nu vorbea despre muzică. Aşa că atunci mi-am dat seama că vreau să fac altceva.
„Weekend Adevărul“: Spuneaţi că eraţi foarte nefericit în orchestra pe care o dirija tatăl dumneavoastră. Cum s-a produs ruptura şi cum aţi ajuns să aveţi propria orchestră?
André Rieu: La un moment dat, după mai multe concerte în orchestra dirijată de tatăl meu, soţia mea şi-a dat seama că trebuie să schimb ceva şi mi-a spus: „Văd că eşti foarte nefericit. O să încerc să câştig eu bani pentru ca tu să-ţi poţi împlini visul“. La vremea aceea, Marjorie era profesoară la universitate şi, ştiind de visul meu de a avea propria orchestră, a făcut tot posibilul ca să mi-l pot împlini. Apoi mi-am dat demisia din Orchestra Limburg şi am început demersurile pentru a-mi construi orchestra mea. Mi-a luat un an întreg să găsesc oameni care să aibă aceeaşi atitudine ca mine faţă de muzică.
Când aţi început să aveţi succes cu orchestra privată?
Imediat, chiar primul concert cu Orchestra Johann Strauss a fost un succes. Cei de la sala de concerte unde am cântat ne-au chemat foarte rapid înapoi să mai ţinem o reprezentaţie.
Criticat de purişti
André Rieu, Jermaine Jackson şi Pierre Rieu, fiul lui Andre Rieu şi vicepreşedintele Andre Rieu Productions, după un concert FOTO www.andrerieu.com, site-ul oficial al lui André Rieu
Aţi reuşit să aduceţi de partea dumneavoastră măcar o parte din publicul purist al muzicii clasice? Ştiu că sunt câţiva care vă critică.
Ştiţi, am mulţi prieteni din mediul mai conservator al muzicii clasice – solişti şi instrumentişti foarte buni – şi le place foarte mult ceea ce fac. Dar întotdeauna există muzicieni mai conservatori, purişti, care cred că numai modul în care văd ei muzica clasică este corect şi adevărat. Fiecare are dreptul la părerea lui, trăim într-o lume liberă.
Dar muzica este pentru toţi, nu numai pentru o elită. Şi Pavarotti a adus opera clasică oamenilor simpli, prin concertele sale.
Da, desigur, dar şi pe el îl criticau. Se întrebau de ce cântă Pavarotti la microfon... Păi, ce faci atunci când înregistrezi un album? Cânţi la microfon, că altfel nu se poate.
Credeţi că muzica clasică aşa cum se practică ea în mod obişnuit este prea serioasă, prea elitistă? Credeţi că este normal ca ea să aparţină numai înaltei societăţi?
Da, este. Şi serioasă, şi elitistă. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Pe vremea lui Mozart toată lumea, oamenii simpli îi fredonau, îi fluierau chiar muzica pe stradă (începe să fluiere notele de început ale Serenadei No. 13, „Eine kleine Nachtmusik“ a lui Wolfgang Amadeus Mozart). Nu ştiu exact cum s-a întâmplat – nu sunt istoric al muzicii –, dar la un moment dat, prin secolul al XIX-lea, muzica clasică a devenit delectarea aristocraţiei, era ceva pentru înalta societate. Iar pentru restul au început să apară genul musical şi opereta. Dar eu cred că muzica clasică este pentru toată lumea, e prea frumoasă să fie numai pentru un număr restrâns de oameni.
 
Muzica lui Bach şi găleata cu ace
Nu cântaţi numai muzică clasică la concerte, cântaţi şi melodii din musicaluri, cum ar fi Mary Poppins.
Da, cum să nu! Cânt orice! Dar Mary Poppins e un musical, o compoziţie fantastică. Înţelegeţi ce spun? Vreau să spun că Bach a compus piese pentru patru clavecine. Când le asculţi, e ca şi cum cineva îţi aruncă la picioare o găleată cu ace... E important să ştim că nu trebuie să susţinem că, dacă e vorba de Johann Sebastian Bach, e fantastic, iar dacă e vorba de Mary Poppins, nu. Muzica e bună în momentul în care îţi atinge inima. Şi să ştiţi că Mary Poppins nici nu e atât de uşor de cântat.
În spectacolele dumneavoastră aduceţi balerini, actori, patinatori. Când aţi început să amplificaţi spectacolul, când aţi început să-i daţi această notă de grandoare?
Cred că totul a început cu turneul acela în care am călătorit prin lume cu o scenă uriaşă, în forma palatului imperial habsburgic din Viena, Schönbrunn. Am fost puţin nebun... Dar am avut la un moment dat un concert la Viena, în faţa Palatului Schönbrunn, şi am avut atunci un spectacol foarte complex, cu dansatori, cu patinatori pe gheaţă, totul a fost minunat. Şi atunci i-am zis fiului meu, Pierre (n.r. – Pierre este managerul orchestrei şi vicepreşedintele André Rieu Productions): „Fă-mi o copie a Palatului Schönbrunn şi vom călători cu ea în turnee prin toată lumea“. Şi el mi-a făcut replica, am luat-o în turnee prin lume şi... apoi am dat faliment (râde). Aşa că le-am promis soţiei şi fiului meu că nu o să mai fac o nebunie ca asta niciodată. Iar acum avem din nou o situaţie materială bună.
Să ai publicul în palmă
Care este cel mai nebunesc concert pe care l-aţi susţinut până acum?
Toate concertele pe care le susţin eu sunt nebune de la un punct încolo. Fiindcă merg în toată lumea, de exemplu vin în România să concertez şi nu ştiu cum va fi publicul şi la ce o să se aştepte... Este o tensiune extraordinară când pregătesc un concert şi înainte de a urca pe scenă... Dar cel mai nebunesc concert, cel mai nebunesc public... cred că va fi cel de la Bucureşti (râde).
O să cântaţi şi muzică românească la Bucureşti?
Da, desigur, dar nu vă spun ce, va fi o surpriză. De fapt, acum chiar nu ştiu ce voi cânta, sunt foarte impulsiv.

Anthony Hopkins: „Mi-au dat lacrimile. E prima oară când îmi ascult valsul!“

Anthony Hopkins şi André Rieu: „Şi valsul merge mai departe“ FOTO: www.andrerieu.com
Povestiţi-ne despre Anthony Hopkins. Cum aţi ajuns să cântaţi valsul compus de el?
Am primit un telefon de la biroul nostru din New York şi persoana care se ocupă de comunicare acolo îmi spune că Anthony Hopkins aşteaptă pe fir. L-am întrebat dacă e chiar acel Anthony Hopkins şi mi l-a dat la telefon. Hopkins mi-a zis că a compus un vals şi ar vrea ca noi să-l cântăm pentru prima dată. I-am zis să mi-l trimită şi după ce l-am primit, imediat am făcut o primă înregistrare. I-am trimis-o repede înapoi şi el a ascultat-o pe tabletă, într-un aeroport în Mexic. M-a sunat pe loc să-mi spună: „Mi-au dat lacrimile. E prima oară când îmi ascult valsul!“. El compusese valsul acesta cu mulţi ani în urmă, în tinereţe. Apoi am mai făcut câteva modificări de care el a fost foarte încântat şi am cântat varianta finală la un concert în Viena. A venit şi el şi a stat în rândul întâi cu soţia lui. A fost un moment extrem de emoţionant. Soţia lui a plâns încontinuu. A fost şi televizat totul, piesa se numeşte „And the Waltz Goes On“ (n.r. – „Şi valsul merge mai departe“).
 
CINCI CONCERTE LA BUCUREŞTI, ÎN LUNA IUNIE
Deşi iniţial André Rieu programase un singur concert în România, în Piaţa Constituţiei, pe 13 iunie 2015, biletele s-au vândut atât de repede, încât apoi au fost planificate alte patru concerte. În primele 15 ore de la punerea în vânzare, s-au vândut 33 de mii de bilete – cea mai rapidă vânzare a unui eveniment André Rieu înregistrată vreodată. Aşadar, André Rieu va concerta la Bucureşti pe 6, 11, 12, 13 şi 14 iunie 2015. Preţul biletelor este cuprins între 172,8 lei (categoria 7) şi 864 de lei (categoria VIP). 
         

CV

În top cu Madonna

Numele: André Léon Marie Nicolas Rieu
Data şi locul naşterii: 1 octombrie 1949, Maastricht, Olanda
Starea civilă: Este căsătorit cu Marjorie Rieu de aproape 40 de ani. Împreună au doi fii: Marc (36 de ani) şi Pierre (33 de ani).
Studiile şi cariera:
În 1967, urmează Conservatorul din Liège, Belgia, apoi pe cel din Maastricht, până în 1973. În 1974 se întoarce în Belgia, de această dată la Conservatorul Regal din Bruxelles, unde continuă studiul viorii cu André Gertier. Finalizează studiile în 1977, cu distincţia „premier prix“. 
În 1978 pune bazele primei sale orchestre, Maastricht Salon Orchestra. În acelaşi timp, până în 1989, este angajat ca violonist în Orchestra Simfonică Limburg. 
În 1987 începe recrutarea orchestrei sale private, Johann Strauss Orchestra. 
Anul 2008 a fost un an de top pentru André Rieu şi pentru orchestra sa. La finalul anului, era singurul artist de muzică clasică din top zece pe lista Pollstar – topul important al celor mai bine vândute spectacole. Singurii artişti clasaţi mai sus în acest top erau nume mari ca Madonna şi The Police. 
Pentru întreaga sa carieră, André Rieu a fost decorat Cavaler al Ordinului Leul Olandez, Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor de către statul francez şi cu Medalia de Onoare de către provincia sa natală, Limburg.
Locuieşte în: Maastricht, Olanda.
 

joi, 29 ianuarie 2015

Secretul călugărului Ernetti



 
 
• Acum 58 de ani, pe 15 septembrie, Padre Ernetti a inventat un dispozitiv care fotografia trecutul omenirii

Posibilitatea călătoriei în timp îi fascinează pe oameni din cele mai vechi timpuri. Oare cum ar fi să putem să ne întoarcem în trecut şi să anulăm evenimentele nedorite? Cum ar fi să aruncăm o privire în viitor? Oameni de ştiinţă demonstrează că saltul temporal nu e posibil. Alţii au încercat să găsească principiul de funcţionare al unui vehicul care să se deplaseze pe axa timpului. Ca şi în cazul altor secrete ştiinţifice, se pare că planurile unui aparat care priveşte în trecut se află în posesia Vaticanului. Este vorba de cronovizorul inventat de călugărul Ernetti, dispozitiv care a funcţionat şi a reuşit să-i fotografieze pe Iisus şi Napoleon pe vremea cînd erau în viaţă.

Un călugăr şi 12 savanţi 

Maşinăria captează imagini din trecutul apropiat sau îndepărtat sub forma unor holograme proiectate într-un spaţiu cilindric. Aşa se poate descrie pe scurt invenţia călugărului benedictin Pellegrino Ernetti. A murit în 1994, ducînd cu el secretul celor văzute cu ajutorul cronovizorului, aparatul pe care l-a construit şi cu care a privit în trecutul omenirii. Padre Ernetti (foto medalion) era cunoscut în lumea clericală ca exorcist şi profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia. Dar absolvise şi facultatea de fizică, fiind pasionat de experimentele ştiinţifice. Totul a început în 15 septembrie 1952, în Laboratorul Electroacustic al Părintelui Agostino Gemelli de la Universitatea Catolică din Milano. Redînd o înregistrare de muzică gregoriană, Ernetti şi părintele Gemelli (foto medalion) au descoperit cu uimire o voce străină. Gemelli era convins că e vocea tatălui său, ceea ce i-a şocat pe cei doi. Cu timpul, cercetărilor lui Ernetti li s-au alăturat 12 savanţi. Numele lor au rămas necunoscute, dar călugărul a mărturisit totuşi că, printre cei cu care a lucrat la cronovizor, se numărau şi laureatul Premiului Nobel, Enrico Fermi, şi Wernher von Braun (foto medalion), specialist în rachete. Ceea ce au realizat aceşti oameni de ştiinţă avea să inflameze Biserica Catolică şi să atragă interesul experţilor de la NASA.

O maşinărie care vede trecutul

Nu se ştie exact cum s-a ajuns la prima experienţă reuşită. „S-a întîmplat accidental. Ideea de bază este foarte simplă. A fost doar o problemă de depăşire a piedicilor de pînă atunci“, a spus călugărul, evaziv. Întrebat cine a inventat cronovizorul, el a replicat: „Nimeni. A fost o creaţie colectivă“. Nici despre construcţia cronovizorului nu se ştiu prea multe, doar că era compus din trei părţi. Mai întîi, o mulţime de antene capabile să capteze lumina şi sunetul. Antenele au fost construite dintr-un aliaj de trei metale misterioase. A doua componentă era un tip de captator, activat şi dirijat de undele luminoase şi sonore. Captatorul putea fi setat pe o anume locaţie, o dată anume şi chiar pe o anume persoană. A treia componentă era un sistem complicat de mecanisme de înregistrare a sunetelor şi imaginilor. „Principiul care stă la baza acestei maşini este foarte simplu şi cineva l-ar putea reproduce cu intenţii rele. Dar vă spun, am demonstrat că lungimile de undă vizibile şi audibile din trecut nu sînt distruse, nu dispar. Măreţia acestei invenţii a fost că am putut recupera acea energie pierdută care a recompus scene petrecute acum cîteva de secole“, a spus Padre Ernetti.

Martori la crucificarea lui Iisus

Ernetti a publicat încă din 1965 articole despre cronovizor, dar au fost trecute cu vederea. În data de 2 mai 1972, săptămînalul italian La Domenica del Corriere a publicat o fotografie care îl înfăţişa pe Iisus agonizînd pe cruce. În interviu, Ernetti declara că imaginea a fost captată cu cronovizorul. „Cînd am încercat să prindem imagini din ziua crucificării, am avut o problemă. Răstignirile pe cruce erau în acea vreme zilnice. Nici faptul că Iisus trebuia să aibă pe frunte o coroană de spini nu ne-a fost de ajutor. Deoarece, contrar credinţei populare, şi aceasta era o practică frecventă“, a explicat călugărul. El a povestit cum au fost nevoiţi să se întoarcă înapoi cu cîteva zile, în seara Cinei cea de Taină. „Am văzut tot. Agonia din grădina Gheţimani, trădarea lui Iuda, procesul, calvarul. Echipa cronovizorului a filmat tot, dar fără amănunte, important era să păstrăm imagini, nu scenariul“. Acest articol a stîrnit curiozitate, optimism, chiar exuberanţă, nu atît în faţa unei descoperiri uluitoare, cît mai ales a perspectivelor deschise.

„Am reglat maşina pe discursul lui Mussolini“

„Mai întîi am verificat dacă ceea ce am văzut e autentic. Aşa că am început cu o scenă recentă, pe care o ştiam cu toţii şi despre care aveam o documentaţie bogată. Am reglat maşina pe discursul lui Mussolini. Apoi am ajuns la discursul lui Napoleon la proclamarea Italiei ca republică. Am călătorit şi mai mult în trecut, pînă în Roma antică, într-o piaţă de legume din timpul Împăratului Traian. Apoi am văzut un discurs al lui Cicero“, i-a mărturisit Ernetti prietenului său, părintele Francois Brune. Călugărul a notat chiar diferenţele de pronunţie din discursul lui Cicero faţă de cele din limba latină predată astăzi în şcoli. Următoarea călătorie a fost în anul 169 î.H. unde a văzut o piesă de teatru de Quintus Ennius. E vorba de o tragedie din care astăzi s-au mai păstrat doar 21 de fragmente. „Ai fi în stare să reproduci ceea ce ai auzit?“, l-a întrebat părintele Brune. „Da, tot ceea ce noi am văzut şi am auzit, text, cor, muzică, pot reuni pentru a obţine piesa de teatru completă?“, a spus Ernetti.

Realitate sau farsă?

Singura imagine ajunsă în presă din întreaga muncă a lui Ernetti a fost chipul lui Iisus. Dar Alfonso De Silva a mărturisit că fotografia poate fi cumpărată dintr-un magazin din localitatea Collevalenza şi reprezintă imaginea lui Iisus sculptată în lemn de către artistul spaniol Cullot Valera. Scriitorul Peter Krassa e de părere că una este imaginea în oglindă a celeilalte. Dar această sculptură fusese realizată după viziunea unei călugăriţe care purta stigmatele crucificării. „Sculptura şi fotografia arată la fel deoarece ambele sînt reprezentări adevărate ale feţei lui Hristos“, au replicat susţinătorii lui Ernetti. Lumea a început să se îndoiască de cronovizor şi de sinceritatea călugărului care nu se zbătea să convingă. Padre Ernetti fusese deja contactat de reprezentanţii Vaticanului care i-au interzis să mai împuie capul credincioşilor cu lucruri diavoleşti. Savanţii care colaboraseră la proiect s-au retras şi ei. În realitate, s-au făcut presiuni serioase asupra călugărului care altfel era extrem de liniştit şi respectat pentru cercetările sale în domeniul muzicii arhaice. Au fost zvonuri că fabricate au fost nu descoperirile lui, ci acuzaţiile care i s-au adus.

Un secret bine păzit

Pe 8 aprilie 1994, Padre Ernetti a murit în Veneţia, nu înainte de a avea parte pe patul de moarte o ultimă vizită din partea Vaticanului. Cronovizorul fusese deja distrus. „Aparatul poate intra în trecutul oricui. Cu el, orice secret e spulberat: secrete de stat, industriale, private. Uşa ar putea fi deschisă şi unui dictator. Am sfîrşit prin a cădea de acord că trebuie să dezasamblăm această maşină“, ar fi spus Ernetti, în 1993. Alţi cercetători sînt sceptici în privinţa existenţei acestui dispozitiv. „Nimeni nu l-a văzut, nici măcar prietenii lui, Brune şi Senkowski. Nu a făcut niciodată publice numele colaboratorilor. Cu excepţia lui Wernher von Braun şi Enrico Fermi, care acum sînt morţi“, se plîngea Peter Krassa. În „Le nouveau mystere du Vatican“, părintele François Brune spune că, în 1955, călugărul mai lucra şi cu unul dintre discipolii lui Fermi, cu un alt laureat al premiului Nobel din Japonia şi cu un savant portughez, o dovadă că aceste mari personalităţi ale ştiinţei au lucrat cu Ernetti atrase de cercetările fără precedent. Călugărul chiar a inventat ceva, dar Biserica Catolică nu ne spune ce. Dacă a existat vreodată cronovizorul, numai Vaticanul ştie. Cei mai mulţi se îndoiesc că o faţă bisericească, cu preocupări intelectuale remarcabile şi de o moralitate neîndoielnică, ar fi putut juca o farsă de asemena proporţii.

9 filme din trecut

Conform spuselor lui Ernetti, cît timp cronovizorul a fost funcţional, au fost văzute live următoarele scene istorice:
- Discursul lui Mussolini
- Discursul lui Napoleon cînd a proclamat Republica Italia
- O piaţă de zarzavaturi de pe vremea Împăratului Traian
- Discursul lui Cicero
- Tragedia Thyeste a poetului roman Quintus Ennius în 169 î. H.
- Cina cea de Taină în anul 36 (imagini captate între 12-14 ianuarie 1956)
- Răstignirea şi apariţiile lui Iisus după moarte
- Distrugerea Sodommei şi Gomorei
- Primirea celor 10 porunci de către Moise

Crononauţi fără voie

• Peste 80% din previziunile ştiinţifice ale lui Jules Verne şi H.G. Wells au fost realizate. Printre cele rămase încă de domeniul literaturii SF este şi maşina timpului. Dacă este posibilă călătoria în timp, principiul ei n-a fost descoperit, iar dacă omul poate face astfel de salturi, e numai un accident. Cercetătorul danez Pox Heglund a adunat 274 de cazuri în care persoane dispărute cu zeci de ani în urmă au apărut în zilele noastre, convinse că nu au trecut decît cîteva ore. În 1992, nişte pescari norvegieni au reuşit să scoată din apă 13 persoane care purtau veste de salvare cu inscripţia „Titanic“. Pentru astfel de întîmplări, în care oamenii au fost plimbaţi prin vîrtejul timpului, nu există explicaţii oficiale.

Paleoacustica

• Unii oameni de ştiinţă consideră că sunetele emise în trecut se conservă în mediul înconjurător, explicînd astfel de ce Ernetti şi Gemelli au înregistrat pe bandă o voce necunoscută. S-a dat acestei ramuri a ştiinţei şi un nume: paleoacustică. Explicaţia înglobării sunetelor în lucruri materiale s-a construit prin analogie cu procedeul fabricării vaselor de lut. În timpul mişcării spiralate, lutul ar putea reţine vibraţia specifică, întocmai ca un fonograf primitiv. De aici, ideea de a „asculta“ vasele antice. Ideea a fost lansată de Richard G. Woodbridge în 1965, dar nimeni n-a reuşit să prezinte un mesaj audio coerent.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Peste o sută de iubiţi şi iubite, patru soţi şi patrutentative de sinucidere


16 octombrie 2014       

Una
 
dintre cele mai cunoscute actriţe franceze, Brigitte
 
Bardot, a sedus publicul cu senzualitatea sa în anii
 
’50
 
şi ’60 şi a devenit un sex-simbol al
 
cinematografiei
 
mondiale. Însă drumul spre faimă a fost presărat
 
cu
 
multe obstacole şi dezamăgiri, potrivit unei
 
biografii
 
recente, „Brigitte Bardot: The Life, The Legend, The
 
Movies“, scrisă de Ginette
 
Vincendeau.               

Idolul unei
 
generaţii a ajuns la 80 de ani.
 
„Şi Dumnezeu a creat femei...        
Brigitte Bardot, care a împlinit
 
80 de ani pe 28 septembrie, a trecut prin numeroase
 
depresii, a avut patru soţi, acelaşi număr de
 
tentative
 
de suicid, peste o sută de iubiţi de ambele sexe şi
o
 
sarcină pe care nu şi-a dorit-o
 
niciodată.

Născută într-o
 
familie bogată din Paris, micuţa Bri, cum o strigau
 
părinţii, a crescut în elegantul arondisment 16,
 
în
apropierea Turnului Eiffel. Şi-a petrecut vacanţele
 
în
 
Alpi, iarna, şi la Saint Tropez, vara. Micuţa
 
localitate
 
de pe
 
Coasta de Azur, în trecut un sat de pescari, a rămas
 
până astăzi locul ei de suflet.    

A făcut
 
balet, apoi a lucrat ca model (avea înălţimea
 
ideală
pentru acea perioadă, 1,70 metri, şi, spre deosebire
 
de
 
rivalele sale Marilyn Monroe şi Elizabeth Taylor, nu a
 
avut
 
niciodată probleme de greutate), iar la 15 ani a
 
apărut pe
 
coperta revistei „Elle“. 

Un an mai târziu, îl
 
cunoştea pe asistentul de regie (mai târziu
regizorul)
 
Roger Vadim, de care s-a îndrăgostit
 
nebuneşte.„Mi-a lăsat impresia unui lup: s-a
 
uitat la mine, m-a speriat, m-a sedus, nu mai ştiam
 
unde
 
sunt şi ce e cu mine“, povestea tânăra despre
 
această
 
primă întâlnire, după cum scrie Ginette Vincendeau
 
în
 
cartea sa.    

Mai întâi s-au iubit în secret,
 
apoi nu şi-au mai ascuns relaţia, în ciuda faptului
 
 
părinţii tinerei s-au opus tot timpul şi chiar au
 
ameninţat-o că o trimit în Anglia. Au renunţat
 
abia
 
când Bri a încercat pentru prima oară (dar nu şi
 
ultima)
 
să-şi ia viaţa. Însă nu i-au permis să se
 
căsătorească cu Vadim până ce nu a împlinit 18
 
ani.
 
Roger Vadim, care era,
 
de asemenea, fotograf şi jurnalist, avea toate
 
relaţiile
 
în media pentru a o promova pe tânăra sa soţie,
 
iar
 
carisma şi senzualitatea ei au propulsat-o şi mai
mult.

După patru ani în această industrie, B.B. avea în
 
palmares o duzină de filme, fiind remarcată pentru
puterea
 
de seducţie, dar nu pentru jocul actoricesc, descris
drept
 
„fals şi neprofesionist“.
 
Totuşi,
 
filmul „Et Dieu... créa la Femme/Şi
 
Dumnezeu... a creat
 
femeia“ (1956), regizat chiar de Roger Vadim, în
care
 
Brigitte Bardot joacă rolul principal, alături de
 
Jean-Louis Trintignant, avea să schimbe definitiv
 
lucrurile. Actriţa a devenit imediat un star, iar
 
pelicula
 
s-a bucurat de un succes imens la nivel internaţional.
 
Dar,
 
totodată, a marcat şi finalul mariajului dintre cei
 
doi,
 
pentru că Bardot s-a îndrăgostit de
Trintignant. 

La patru ani de la
 
cununia religioasă desfăşurată chiar în celebra
 
catedrală Notre Dame de Paris, Vadim şi Bardot au
divorţat. Amândoi fuseseră infideli. „Ştiam că
 
asta
 
se va întâmpla. Dar am preferat întotdeauna să am
 
o
 
soţie cu un spirit de aventură, cu acel joi de
 
vivre“,
 
spunea Vadim.
 
La vremea aceea Bardot
 
era îndrăgostită nebuneşte de Trintignant, care a
 
divorţat, la rându-i, pentru a
 
fi împreună cu actriţa
 
franceză. 

Peste numai doi ani, însă, aceasta l-a
 
părăsit pentru cântăreţulGilbert Bécaud, care
 
era, de
 
asemenea, căsătorit. Aventură după aventură.
 
Acesta a
 
devenit un fel de tipar în viaţa divei franceze.
 
Bardot
însăşi a recunoscut că a avut peste 100 de
 
relaţii,
 
chiar şi cu femei.    

Relaţia cu Jacque
 
Charrier
, partenerul ei din filmul „Babette pleacă
 
la
 
război“, a fost însă oficializată. Acesta a
 
devenit al
doilea soţ al actriţei şi tatăl singurului ei
 
copil:
 
Nicolas.

Din cauza numeroşilor
 
paparazzi care o aşteptau în stradă, Bardot nu a
 
putut
 
ajunge la spital şi a născut acasă. O naştere
lungă şi
 
dficilă. Nu-şi dorise oricum copilul, iar cei care
 
au
convins-o să-l
 
păstreze au fost socrii ei. 

În 1960, la
 
doar 26 de ani, chiar de ziua ei, Bardot avea a doua
tentativă de sinucidere după ce a luat somnifere şi
 
a
 
încercat să-şi taie venele în vila ei, din
 
Nisa.    

Fiul ei, Nicolas, a rămas în custodia
 
tatălui. Peste ani, actriţa avea să
 
mărturisească:
 
„Nu am fost făcută să fiu mamă. Nu eram
 
îndeajuns de
 
matură pentru a avea grijă de un copil. Eu însămi
 
am
 
nevoie de cineva care să aibă grijă de
 
mine“.

În aceeaşi perioadă, secretarul ei
 
personal, Alain Carré, a vândut câteva secrete
 
presei din
 
Franţa. Care, până la urmă, s-au dovedit a nu fi
 
atât
 
de senzaţionale pe cât aştepta
publicul.        

Le-am dat tinereţea şi
 
frumuseţea mea bărbaţilor. Acum le dau
 
înţelepciunea
 
şi experienţa mea
 
animalelor.   

Brigitte Bardot era
 
foarte cumpătată, chiar zgârcită, şi îşi
gestiona
 
averea ca „o casnică burgheză“: verifica atent
facturile de la piaţă, ura să risipească mâncarea
 
şi,
 
în ciuda faptului că primea milioane de franci pentru
 
un
 
film, nu cheltuia niciodată pe lucruri scumpe precum
 
caviar
 
sau diamante, şi purta haine simple şi
 
balerini.    

Înainte de cel de-al treilea mariaj,
 
cu milionarul german Gunter Sachs, a avut relaţii
 
pasagere
 
cu Mike Sarne, Warren Beatty, Serge Gainsbourg şi
 
Nino
 
Ferrer. Bardot şi Sachs s-au căsătorit la Las Vegas,
iar
  
playboy-ul german a cucerit-o după ce i-a
 
„îmbrăcat“
 
casa din Saint Tropez cu trandafiri aruncaţi dintr-un
 
elicopter. În 1973, 

Brigitte Bardot s-a retras din
 
film, iar din anii ’80 şi-a dedicat viaţa
 
protejării
 
animalelor. 

Actriţa nu a recurs niciodată la
 
operaţii estetice, aşa cum au făcut multe dintre
 
colegele
 
ei de generaţie, de la Sophia Loren la Jane Fonda.

Astăzi
 
abia mai poate merge, cu ajutorul unui baston, şi
trăieşte pe proprietatea ei din Saint Tropez, numită
 
La
Madrague, alături de cel de-al patrulea soţ Bernard
 
d’Ormale
, cu care s-a căsătorit în 1992.
„Abia mai pot să merg. Nu mai pot înota. Dar
 
îmi dau seama cât de norocoasă sunt în comparaţie
 
cu
animalele care suferă. Le-am dat tinereţea şi
 
frumuseţea
 
mea bărbaţilor. Acum le dau înţelepciunea şi
 
experienţa mea animalelor“, a spus
 
actriţa.

Poporul nostru a crezut că dracul, fiind bărbat, nu poate fi destul de rău. De-aceea a creat-o pe mama dracului. (Nicolae Iorga)

duminică, 18 ianuarie 2015

Helmut Kohl si Angela Merkel



 Memoriile fostului cancelar german Helmut Kohl ar putea îngropa cariera Angelei Merkel
 Posted by Justitiarul 12 hours ago
 Este posibil ca publicarea acestor memorii (,,Die Kohl-Protokolle”) să fie dăunătoare nu doar pentru cariera Angelei Merkel, ci şi pentru cancelarul Kohl însuşi. Se
întrevede deja posibilitatea recurgerii la Justiţie: Kohl i-a acordat o prea mare încredere memorialistului său Heribert Schwan, ale cărui amintiri au fost publicate în pofida promisiunii de a nu le face cunoscute decît după moartea politicianului. Schwan jurase pe toţi sfinţii că nu le va publica sub nici o formă înainte de decesul lui Helmut Kohl. Dar el n-a putut rezista tentaţiei…
 Prin 2001-2002, în atmosfera liniştită a cramelor din locuinţa sa de la Ludwigschaffen, Kohl şi-a înregistrat amintirile pe magnetofon. Jurnalistul şi scriitorul Heribert Schwan trebuia să redacteze şi să stilizeze manuscrisele cancelarului. În discuţiile pe care le purta cu Schwan, Helmut Kohl avea obiceiul să strecoare comentarii puţin amabile, uneori chiar acide la adresa foştilor săi colegi de partid (şi a unor ,,amici”, precum Gorbaciov, pe care Helmut Kohl îl numea ,,un loser” – un perdant).
 Pe parcursul acestor întrevederi, el repeta mereu: ,,Chestia asta nu trebuie scrisă”, însă Heribert nota cu scrupulozitate tot ceea ce povestea Helmut Kohl. În cele din urmă, acesta a simţit că Schwan nu îi mai inspira încredere şi, nedorind, sub nici o formă, să aducă prejudicii de imagine partidului său, a blocat publicarea scrierilor. Ca urmare, Schwan a fost obligat să restituie cele 200 de casete, conţinînd 630 de ore de înregistrări. Numai că, înainte de a le preda, Schwan a copiat conţinutul acestora, pe care, după cum se vede, l-a şi publicat.
 Esenţa acestor publicaţii nu constă în senzaţionalul secretelor divulgate – ele nu dezvăluie nimic nou pe plan politic.
 Dar acolo se regăseşte altceva: e vorba de aspecte extrem de dezagreabile referitoare la foştii săi colegi, revelate nu de un ins oarecare, ci de un om de Stat, care a înfăptuit procesul de reunificare a ţării. Iar comentariile acestea sînt exprimate de el însuşi, nu sînt nişte simple clevetiri ce pot fi uşor demontate, aşa cum precizează site-ul stringer-news.com. Iar aspectele sensibile din aceste amintiri – Helmut Kohl scrie că Angela Merkel era prost crescută, nu ştia să folosească tacîmurile corect, încerca să ia mîncarea din farfurie cu degetele – au fost publicate nu doar în Germania, ci şi în ţări mult mai îndepărtate. Dar ceea ce e mai important, pentru un anumit motiv, nu este aproape deloc revelat, atunci cînd Helmut Kohl afirmă fără ocoliş că ,,protejata” sa lucra cu Serviciile Secrete ale SUA. Cea care avea să ocupe funcţia de cancelar german făcea speculă cu afine în vremea în care făcea parte din ,,Mişcarea tineretului german liber”.
 În RDG, aşa-numita ,,Asociaţie pentru negoţul cu fructe şi legume” cumpăra marfa de la particulari cu 4 mărci kilogramul. Şi o revindea imediat pentru 2 mărci, asta, întrucît comercializarea de afine beneficia de subvenţii de la Stat, ceea ce îi permitea să vîndă marfa cu amănuntul mai ieftin decît preţul de achiziţie. Înţelegînd foarte curînd legile vieţii, Angela Merkel preda kilogramul de afine cu 4 mărci, apoi, imediat, revenea să cumpere acelaşi kilogram cu 2 mărci… şi aşa mai departe. Concomitent, însă, cu inima uşoară, ea îi înfiera pe concetăţenii săi, la şedinţele de Komsomol, pentru faptul că practicau astfel de metode.
 Totuşi, modul în care ea şi-a construit cariera politică este cu mult mai semnificativ. În 1986, cînd avea 35 de ani, Angela Merkel se înscrie în mişcarea est-germană ,,Deşteptarea democratică”. De atunci şi, practic, pînă la alegerile care vor aduce victoria creştin-democraţilor în Germania reunificată, ea nu va înceta să-i critice pe aceştia cu mînie proletară. Dar, de îndată ce a început să se simtă în aer parfumul victoriei creştin-democraţilor, fără să mai zăbovească, Angela Merkel a intrat în rîndurile lor, reuşind să ocupe un post de deputat în Bundestagul Germaniei deja reunite. Se spune că ea a fost ,,extrasă” din partidul ,,Deşteptarea democratică”, o formaţiune devenită, din acel moment, fără viitor, la recomandarea specială a ministrului federal Lothar De Maizière. Acesta o numeşte secretar de presă. În această calitate, ea va juca un rol activ în cadrul convorbirilor 2+4, care aveau să pună capăt acordurilor cvadripartite cu privire la statutul Berlinului şi controlul acestuia de către aliaţi. La fel, ea va lua parte şi la discuţiile referitoare la reunificarea Germaniei, conduse, de la Washington, de Condoleezza Rice. Ca urmare, Angela Merkel lansează, de îndată procesul de integrare a RDG în economia de piaţă şi în zona mărcii germane. În acel moment, partenerul ei de viaţă oficial, Joachim Sauer, este angajat de societatea americană ,,Biosym Technology” şi petrece un an întreg la San Diego, în laboratoarele acestei firme, care era afiliată Pentagonului. Este imposibil de verificat cu ce activităţi se ocupa, în mod concret, şi de ce fel de formare a beneficiat el acolo. În orice caz, Sauer avea să devină, după aceea, expert al societăţii ,,Accelrys”, cu sediul tot în San Diego, şi afiliată tot Pentagonului… Şi, dintr-odată, izbucneşte scandalul! De Maizière este acuzat de colaborare cu STASI, Serviciile de Securitate est-germane.
 Ce face, în acest moment, protejata lui? Ea îl denunţă, public, pe protectorul său! După care, fără întîrziere, se instalează în postul de vicepreşedintă a CDU (Partidul Creştin-Democrat). Trecînd de la favorurile lui De Maizière la cele ale lui Helmut Kohl, Angela Merkel ocupă, pe rînd, funcţii importante în guvern, conducînd, îndeosebi, organismele federale cu responsabilităţi în domeniul femeilor şi tineretului, precum în domeniul ecologiei. Extaziat de performanţele ei, Helmut Kohl o numea ,,puiul meu”, ,,fetiţia mea”. Imediat, jurnaliştii cîrcotaşi i-au aplicat acestei femei hiperactive eticheta de ,,fetiţa lui Helmut Kohl”, sugerînd prin aceasta ceea ce este lesne de înţeles.
 Şi, de aici, au început să pornească, din toate părţile, bîrfele despre existenţa unei legături amoroase dintre cei doi. Trebuie să recunoaştem că erau destule temeiuri în acest sens: fie ,,fetiţa” era adusă acasă cu un elicopter militar, bineînţeles, cu cheltuieli din banul public, fie era zărită călătorind, ca unică pasageră, într-un convoi de maşini oficiale. Cînd jurnaliştii au fost informaţi despre zborurile ei gratuite cu elicopterul,  a izbucnit un adevărat scandal . Helmut Kohl a salvat-o pe ,,fetiţa” lui de dezonoare, preluînd întreaga responsabilitate asupra sa: ,,Da, folosea elicopterul, dar eu eram la curent cu acest lucru; avea aprobarea mea”. În 1998, CDU pierde alegerile. La ceva timp după aceea apare, în ziarul ,,Frankfurter Algemeine Zeitung”, un articol semnat de Angela Merkel. Dar nu conţinea nici o referire la calităţile deosebite de politician ale lui Helmut Kohl, care fuseseră, recent, negate de alegătorii lui.
 ,,Fetiţa” cere demisia protectorului său din funcţia de lider al creştin-democraţilor, pentru că ,,nu stăpîneşte schimbările specifice acestei epoci”. Aşadar, Helmut Kohl demisionează. Şi iat-o pe Angela Merkel, ,,însetată de dreptate”, luîndu-i locul. Ceea ce s-a petrecut apoi o ştim cu toţii: doamna Merkel, azvîrlindu-şi peste bord toţi protectorii, preia conducerea Statului. Acum, ,,puiuţul” e acoperit de ditamai penele… Angela Merkel este susţinută de două puternice corporaţii din domeniul mass-media. Prima este grupul Springer – 180 de publicaţii, între care se numără ,,Bild” şi ,,Die Welt”. Jurnaliştii holdingului trebuie să semneze un acord special, prin care se angajează să lucreze pentru întărirea relaţiilor transatlantice şi pentru apărarea statului Israel. Celălalt grup media este al prietenei (şi amantei?) sale Liza Mohn, directoare a mega-grupului european Bertelsmann (de care aparţin holdingul RTL, Prisma, Random House etc.).
 Doamna Mohn ocupă, de asemenea, postul de vicepreşedintă a Fundaţiei Bertelsmann, promotorul atlantismului în Europa. În cartea sa, Helmut Kohl critică politica europeană a Angelei Merkel şi subliniază că, în general, ea nu se regăseşte mai deloc în acest cadru: ,,Îţi vine să te cruceşti văzînd prostiile pe care le face”.
  Este, ea, cu adevărat lipsită de inteligenţă? Ce interese apără?
 Lucrurile stau astfel: clanul Bush îl trimite la Merkel pe un anume Jeffrey Gedmin, care lucra pentru American Enterprise Institue (AEI), sub conducerea lui Richard Perle şi Dick Cheney. Acesta susţinea intens crearea monedei Euro, la paritatea, iniţială, de 1 dolar 1 euro. În cadrul AEI, el conducea proiectul,,Noii iniţiative atlantice”, reunindu-i pe cei mai influenţi generali şi politicieni care dovedeau simpatii pentru SUA. În acelaşi timp, el activa în proiectul PNAC (Proje for a New American Century) şi redacta un capitol întreg referitor la programul european adresat neo-conservatorilor din Statele Unite. În această activitate, el demonstrează că Uniunea Europeană trebuie să rămînă sub controlul NATO, înăbuşind, din acest motiv, orice veleitate de independenţă a europenilor. În cele din urmă, Gedmin devine administrator al CCD (Council for a Community of Democracies), care militează pentru ca ONU sa funcţioneze pe două niveluri, sub supervizarea Institutului Aspen, din Berlin, ,,centru nevralgic” al industriilor americano-germane. În consecinţă, el refuză iniţiativa amicului său John Bolton, care îi propune să devină vicepreşedinte al Comisiei SUA la ONU, pentru a se consacra exclusiv activităţilor Angelei Merkel. 
S-ar putea pune aici punctul final, dacă nu am adăuga o mică informaţie despre felul în care şi-a construit relaţiile Angela Merkel şi, mai ales, care sînt yankeii influenţi care au sprijinit-o în acest sens. În Memoriile sale, Helmut Kohl nu nominalizează pe nimeni, limitîndu-se la aluzii făcute pe jumătate.
 În 2003, Departamentul de Stat al SUA le încredinţează lui Jeffrey Gedmin şi Craig Kennedy un amplu program de ,,diplomaţie socială”, sau, altfel spus, de propagandă, care să includă cumpărarea de jurnalişti şi păstrarea unei ,,continuităţi” în opinia publică din Europa Occidentală. Acest lucru s-a produs atunci cînd cancelarul Schröder a luat poziţie împotriva intervenţiei anglo-saxone în Irak. În acel moment, Merkel a declanşat un atac puternic împotriva doctrinei Chirac-Schröder cu privire la independenţa Europei, ea exprimîndu-şi susţinerea pentru Statele Unite, precum şi sprijinul faţă de trupele din Afganistan şi Irak. Acest articol (scris de Angela Merkel) este publicat nu în Germania, ci în ,,Washington Post”.
 În mai 2004, Merkel impune alegerea, în funcţia de preşedinte al Republicii Federale Germane, a bancherului Horst Köhler, principalul personaj care a redactat Acordurile de la Maastricht, un creator al monedei euro, dar care, de asemenea, a fost preşedintele Băncii Mondiale, apoi director-general al FMI. Imediat după aceea, Merkel va întreprinde campania Anti-Islam. Pe parcursul întregii campanii electorale din 2005, Angela Merkel va insista pe creşterea şomajului şi pe incapacitatea social-democraţilor de a stăpîni fenomenul. Datorită acestei intervenţii, CDU obţine 21% în sondajele de opinie. În acest timp, consilierul ei, Jeffrey Gedmin, îi adresează o Scrisoare Deschisă, publicată în ,,Die Welt”. Criticînd modelul economic german, el adaugă:
 ,,Înainte de a continua dezvoltarea pe mai departe a ţării, trebuie să obţineţi o victorie intelectuală asupra nostalgiilor germane, încă tributare trecutului. Dacă Sarkozy vine în locul lui Chirac, Franţa va putea beneficia de un progres economic. Ar fi păcat dacă Germania va continua să regreseze”. După aceasta, Angela Merkel îl promovează pe unul dintre consilierii săi, Paul Kirchhof, în echipa proiectului ,,Iniţiativa pentru o nouă economie socială de piaţă”. Totodată, anunţă anularea impozitului aplicat proporţional: impozitul va deveni identic atît pentru cei ce trăiesc în lux, cît şi pentru cei ce duc un trai modest. În urma acestei strategii, CDU obţine 35% din voturi la alegeri, iar SPD (social-democraţii) – 34%. Nemţii nu îl vor nici pe Schröder, nu o vor nici pe Merkel. După negocieri extrem de dure, cele două partide formează o coaliţie: Angela Merkel ocupă funcţia de cancelar, dar jumătate din portofolii revin opozanţilor. Atunci, Merkel începe să modifice politica externă a lui Schröder, care pledează în favoarea echilibrării relaţiilor cu Moscova şi a reducerii influenţei exercitate de Londra şi Washington. Asta, în timp ce Angela Merkel mizează pe regimurile pro-americane din Europa Centrală şi din ţările Baltice, ale căror guverne sînt profund ostile Rusiei. Cu toate acestea, majoritatea întreprinzătorilor se declară împotriva unei asemenea poziţii. Mai mult, Angela Merkel apărea direct legată de modificările aduse Constituţiei de către Schröder, care interzic participarea militarilor germani în operaţiunile din afara frontierelor, pentru menţinerea păcii. Dar Angela Merkel schimbă doctrina militară, îi pune pe militarii germani la dispoziţia NATO, şi nu a ONU. Ea trimite contingente importante în Africa, în Kosovo şi în Afganistan, dar şi în Liban, pentru sprijinirea Israelului (după care mii de militari îi vor scrie că ei au intrat în rîndurile Bundeswehr pentru a-şi apăra ţara lor, nu Israelul).
 Şi, pentru că am amintit de peripeţiile scandaloase ale carierei doamnei cancelar, e momentul să vorbim şi de viaţa ei privată.
 Oficial, Angela Merkel este căsătorită cu Joachim Sauer.
De care prima soţie a divorţat pentru că l-a găsit în pat cu un bărbat. Nevasta fostului cancelar Schröder, Doris Schröder-Köpf, a declarat cît se poate de deschis:
 ,,Viaţa privată a Angelei Merkel nu corespunde formatului întîlnit la majoritatea femeilor”. Pe baza acestei afirmaţii, presa germană a început să bîrfească şi să lanseze comentarii picante, de genul: ,,Ce cuplu minunat: pederastul Sauer şi lesbiana Merkel!”. Să reţinem, însă, faptul că astfel de remarci nu au făcut, niciodată, obiectul unor procese în instanţă.