marți, 25 noiembrie 2014

Destine interesante

LEGILE DESTINULUI
- prima lege zice: “Persoanele pe care le intalnesti sunt  persoanele potrivite”. Cu alte cuvinte, nimeni nu intra in viata noastra din intamplare; toate persoanele cu care interactionam se afla alaturi de noi cu un motiv, acela de a ne ajuta sa invatam lectiile de viata care apar si sa continuam drumul personal;
- a doua lege zice: “Ceea ce ni se intampla este singurul lucru care ni se putea intampla”. Nimic, absolut nimic din ceea ce se produce in viata noastra nu ar fi putut sa se intample in alt mod (nici macar detaliul cel mai nesemnificativ)… Nu exista: “daca as fi facut cutare lucru….s-ar fi produs alt cutare lucru….” NU. Toate si fiecare in parte dintre situatiile care se produc sunt perfecte, cu toate ca mintea si egoul nostru nu le accepta …
- a treia lege zice: “Orice moment in care se incepe este momentul corect”. Totul incepe in momentul potrivit, nici inainte, nici dupa; cand suntem pregatiti pentru ca ceva nou sa apara in viata noastra, exact atunci apare (incepe);
- a patra lege zice: “Cand ceva se termina, se termina”. Daca ceva a luat sfarsit in viata noastra, este pentru propria noastra evolutie, deci cel mai bine este sa inchizi capitolul si sa mergi inainte imbogatit cu acea experienta.
Cred ca nu este intamplator ca citesti aceste randuri acum; acest text ajunge la tine azi pentru ca esti pregatit(a) sa intelegi ca  “nici un fulg de zapada nu cade niciodata in locul gresit”…
 

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Povestea de dragoste intre N. Iorga si sotia sa , Catinca

Caseta cu scrisori
129 de scrisori! De la versuri naive şi aluzii delicate, la mărturisiri exaltate şi rugi dezarmante: tânărul Nicolae Iorga a scris o "operă” întreagă, până să înfrângă temerile feciorelnice ale frumoasei braşovence Catinca Bogdan. 129 de scrisori până la mărturisirea cea dintâi a unei iubiri care a ars până la moartea dramatică a marelui istoric român. 129 de scrisori şi-apoi alte sute, în care Nicolae Iorga, teribilul geniu de la începutul secolul trecut, lasă deoparte stilistica savantă a academicianului şi morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilăros şi tandru, pasional şi fermecător, cum puţini ni l-am fi imaginat.
129 de scrisori, şi-apoi alte câteva sute, în care ni se descoperă, deopotrivă, răspunsul la iubirea sa prin ataşamentul supraomenesc cu care Catinca s-a zidit de vie în viaţa şi în opera geniului Nicolae Iorga. 
Glorie şi scrum
"La început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire..." (Nicolae Iorga, 14 octombrie 1900, scrisoare de la Bucureşti către Catinca Bogdan). Parcă nicicând nu-i mersese mai prost. Doar în copilărie, după moartea tatălui, când suferea, alături de fratele mai mic, George, văzând cum mama Zulnia se chinuia să-i crească şi să le dea educaţie, dintr-o biată pensie de 60 de lei. De atunci nu mai suferise ca acum, când cerneala se întindea ca pelinul peste scrisoarea pe care i-o trimitea bunului său prieten Ion Bianu.
Din urmă cu 10 ani, de când uimise întreaga Românie, absolvind într-un singur an, "magna cum laudae”, prestigioasa Facultate de Litere de la Iaşi, cariera şi viaţa personală i se înlănţuiseră într-o perfectă spirală a reuşitei. Ajuns sub influenţa benefică a marilor profesori junimişti, tânărul Nicolae Iorga e încurajat şi ajutat să-şi desăvârşească studiile în străinătate. Călătoreşte mult şi cu folos, are acces la marile biblioteci ale Europei, în care se închide cu lunile citind şi conspectând cu fervoare. La 23 de ani, e deja un veritabil fenomen naţional, "o minune de om”, la propriu şi la figurat. Revenit în ţară, preia catedra de Istorie universală a Universităţii din Bucureşti, după ce, în prealabil, devine membru corespondent al Academiei Române!
Căsătoria cu Maria Tasu, cea care îi jurase iubire veşnică, în 1890, pe când amândoi erau foarte tineri, pare să meargă bine. Florica şi Petru, copiii lor, sunt deja mărişori. Nimic nu lasă să se întrevadă marea criză personală din toamna lui 1899. Şi totuşi, în noiembrie, Iorga scrie cât de "înfiorător de nenorocit” se simte. Momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Stilul său polemic la adresa unor nume consacrate ale vremii atrage o întreagă coaliţie împotriva sa. Se propune, nici mai mult, nici mai puţin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor ajung să atingă inclusiv chestiuni de ordin familial. La 28 de ani, viaţa lui Iorga e la răscruce de drumuri...
Frumosul "copil” din Braşov
"Nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie." (Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare către Ion Bianu)
Prins sub povara propriilor ambiţii, atacat din toate părţile pe scena publică şi văduvit de tandreţea partenerei de viaţă, tânărul Iorga decide numaidecât să o rupă cu vechea viaţă, care se suprapunea, în bună măsură, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-lea. Cere divorţul de Maria, invocând "traiul rău”, "abaterile sale de la datoriile conjugale” şi "insultele grave” care i s-au adus, şi se foloseşte de întreaga sa influenţă, pentru a obţine o soluţie cât mai rapidă. Ştie că nu mai poate continua astfel şi ştie şi cum i-ar prii să trăiască pe viitor: într-un mediu cald şi prietenos, alături de ofemeie înţelegătoare şi cultivată, care să-i fie nu doar parteneră de viaţă, ci şi tovarăşă de studiu.
Încă din vara anului 1899, Nicolae Iorga frecventa la Braşov, unde studia arhivele oraşului, casa părintească a slavistului Ioan Bogdan. Cunoaşte o parte din membrii familiei, intelectuali rafinaţi, ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. Scrie adesea, de altfel, despre lipsa acelui mediu de care se ataşase foarte mult.
Se simte atât de bine în mijlocul acestei frumoase familii ardelene, încât, în 1900 se mută în chirie chiar peste drum de casa lor. Şi astfel, într-o zi, pe neaşteptate, destinul îi zâmbeşte larg lui Iorga, când în casa Bogdanilor apare Ecaterina, mezina familiei, venită de la Budapesta, ca proaspătă absolventă a pretenţiosului Institut Pedagogic "Erzsébet”.
Aflat în plin proces de divorţ la Bucureşti, Iorga se îndrăgosteşte până peste cap de sora cea mică a prietenului său Ioan Bogdan. Catinca era o frumuseţe calmă, senină, armonioasă, fără nimic ostentativ. În plus, avea o educaţie solidă, studiase Literele la Berlin (o raritate pentru o femeie la vremea aceea), vorbea la perfecţie maghiara şi germana.
Dar idila de-abia dacă are timp să se înfiripe, când, în august 1900, Iorga e obligat să ia drumul Sibiului, unde primise acceptul să cerceteze arhivele. Totul ar fi rămas, probabil, un dulce fior de-o vară dacă, tenace, pasional şi prodigios, întocmai ca în activitatea sa de savant, Nicolae Iorga nu ar fi ţinut aprinsă văpaia fragilă a promisiunii smulse Catincăi la Braşov - cum că "se va gândi la el” - cu zeci şi zeci de scrisori şi de cărţi poştale.
"Orice zi mi se începe prin această spovedanie către tine, prin această rugăciune către iubita mea, care-mi aduce noroc şi mă înseninează”, îi scrie Iorga Catincăi. La început timid, apoi tot mai încrezător şi mai convingător, tânărul istoric reuşeşte, cu multă sinceritate şi emoţie, să spulbere temerile "micuţei” şi să-şi facă loc în viaţa ei.
"Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă... (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă".  (Nicolae Iorga, 23 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan)
"Graziosissima Signorina”
"Dragă Catincă, 
(...) n-am căpătat încă lămuriri asupra unui punct foarte însemnat: anume dacă eşti tot mică şi n-ai crescut. E foarte interesant să ştiu: dacă ai crescut, e păcat, fiindcă aşa de bine-ţi stătea când erai mică! Dar e şi bine, pentru că atunci, ştii cine-ţi place şi cine nu-ţi place, ceea ce mi-ai spus că nu ştiai, fiindcă erai mică. Dar tot prefer să aflu că nu poţi lega aceste noţiuni: om şi iubire, decât să te văd mare... Deci sunt convins că te voi găsi tot aşa, un fragment frumos de domnişoară blondă. Îmi eşti dragă". (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)
"Deci peste două-trei zile, o să ai... neplăcerea de a mă vedea. Eu sunt foarte curios să văd pe cine voi găsi: pe vechea domnişoară Catinca, aceea care râdea aşa de dulce, când îi exprimam ce planuri am faţă de biserica din cetate, ori cealaltă, de la plecare. Dar îmi sunt dragi amândouă: şi cea bună, şi cea rea". (Nicolae Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)
 
Departe de Catinca, Iorga e măcinat de dor. Sunt zile în care îi scrie şi de două ori! Cu trecerea săptămânilor, ajunge să îi trimită iubitei sale colecţii întregi de ilustrate dintre cele mai exotice, scene din cultura japoneză sau din cea chineză, apoi din cea italiană, până ajunge la colecţii de timbre bulgăreşti...
Şi, deşi are sprijinul fraţilor tinerei braşovence - Iancu Bogdan îi transmite că ar fi "foarte mândru ca cel mai bun prieten şi cel mai distins coleg al său să-i devie cumnat” - Nicu Iorga are de înfruntat răceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca.
Într-unul dintre desele momente de exasperare din "exilurile” sale academice, Iorga glumeşte, pe spatele unei ilustrate, imitând stilul foarte scorţos al răspunsurilor Catincăi:
"Stimată domnişoară Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistolă, cu data de «Braşov, 13 oct. 1900». Astăzi, 14 octombrie 1900, îmi permit a vă răspunde, asigurându-vă că m-am bucurat sincer aflând că v-au plăcut lucrurile trimese de mine. Găsesc foarte natural ca d-voastră să nu vă fi aşteptat la ele. Vă rog a primi salutările mele. N. Iorga, profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”.
 
Într-adevăr, Catinca răspunde cu multă răceală scrisorilor de început ale lui Nicolae Iorga. Dar răceala aceasta e, pe undeva, de înţeles, pentru că Iorga era în acea perioadă în plin proces de divorţ. Avizat de această sensibilitate a Catincăi, savantul o ţine mereu la curent cu mersul procesului şi cu eforturile pe care le face pentru ca el să se încheie cât mai curând.
"Acest termen e ultimul, şi-mi e permis să sper că la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am dreptul să fii altfel cu mine. Aşa-i? Te sărut mult, mult... Să ştii că de la şedinţă încolo sunt logodnicul tău, că ai să-mi zici tu şi ai să mă laşi să te sărut. Aşa-i? Aşa-i? Să răspunzi, micuţo”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900.
 
În ciuda temerilor constante exprimate de savant şi a reticenţei care persistă în rândurile pe care le primeşte de la Braşov, după întâlnirea cu Catinca din septembrie, Nicolae Iorga primeşte promisiunea logodnei pentru începutul anului viitor, după pronunţarea divorţului. Deferentul "Dragă Catinca” devine, imediat după acea întâlnire, un efuziv "Alla graziosissima signorina Catinca”, iar "Îmi eşti dragă” se transformă, peste noapte, în "Te sărut dulce” sau "Te iubesc!”...  
"Cumintea şi dulcea mea iubită, am primit cartea ta poştală. Vezi, aşa să-mi scrii, copilule rezervat şi sfios. Şi mai puteai să adaugi, la sfârşit, acolo unde ai şters o literă, alte două: «T. I.», adecă «te iubesc» (dar tu se chiamă că nu le scrii). Eram sub impresia unor lucruri urâte, şi rândurile tale m-au înseninat. M-am gândit la ce o să fie la vremea când amândoi, iubindu-ne, vom fi departe de locul unde eu am suferit şi sufăr încă atâta. Ce zici, signorina? Când vom fi noi doi, în bella Italia, şi când voi avea voie să te sărut, să te sărut. Dulcele meu copil blond!"
(Nicolae Iorga, 1 noiembrie 1900, scrisoare din Bucureşti către Catinca Bogdan)
 
Lună de miere prin biblioteci
"Aici petrec bine între prieteni, şi nu-mi lipseşte decât dulcea mea logodnică. Ieri am fost la masă la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii şi tu pentru mine." (Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan)
 
"La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, într-un cerc foarte restrâns, acum aş zice prea restrâns. Dar cum ar fi fost altfel, când nici invitaţii de nuntă nu am făcut? (...) Nici musică, nici altceva, care să fi dat o notă mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani mai târziu, pe foaia unui caiet.
O cununie simplă, grăbită, probabil, de nerăbdarea lui Iorga. Multe rude nici nu apucă să ajungă la nuntă, nici fratele savantului, nici mama sa, nici bunii săi prieteni, Iancu şi Iorgu Bogdan, fraţii Catincăi, susţinători entuziaşti ai relaţiei celor doi tineri.
Ca să pară mai tânăr, deşi avea doar 29 de ani, Nicu Iorga îşi tunde barba cea lungă, care avea să devină marcă a imaginii sale.
Într-una din fotografiile de la începutul lui 1901, păstrată la casa memorială de la Vălenii de Munte, Iorga impresionează prin ochii săi hipnotizanţi şi aerul misterios, uşor pierdut, atât de potrivit unui tânăr geniu.
Cum nimeni nu s-a gândit să le facă fotografii tinerilor miri din Şcheii Braşovului, "portretul de cuplu” a fost completat de editorii biografiilor lui Iorga cu un superb profil al Catincăi, realizat la absolvirea studiilor de la Budapesta. Toate declaraţiile din scrisorile lui Nicolae Iorga prind astfel, sens şi contur, în acest portret luminos al Catincăi...
 
Imediat după nuntă, Nicolae şi Catinca merg în Italia, la Florenţa. Nu avea să fie însă o lună de miere, căci Iorga şi soţia sa petrec majoritatea timpului în biblioteci, arhive şi muzee. Avea să fie, mai degrabă, începutul unui an de încercare pentru tânărul cuplu. Scrisorile trimise în ţară de Catinca scot în evidenţă destule neînţelegeri între cei doi, precum şi detalii despre cât de greu de suportat sunt capriciile unui soţ total absorbit de munca sa.
Atmosfera încinsă din periplul italian dă naştere unor momente savuroase adesea în dramatismul lor, exagerat, de moment. Bunăoară, pe un colţ de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, în august 1901, "Pentru că a cumpărat brânză puturoasă şi mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus că vorbesc «tare, tare»; 3) Că nu mai poate suferi; 4) Că o să moară într-un an; 5) Şi că e gata să mântuie tot. 8 ceasuri de sară. Până la 9, cine ştie ce va mai spune”.
După mulţi ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a găsit această bucăţică de ziar împăturită cu grijă într-un plic pe care Catinca scrisese: "Document de la a şasea lună din căsătoria noastră. Amare zile!”.
Dar spre deosebire de Maria, prima soţie a savantului, Catinca înţelege bine câtă nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei şi se înhamă, cu tenacitate ardelenească, la marea operă pe care Iorga o punea la cale. Îi ţine corespondenţa, îi ordonează lucrările, transcrie manuscrise, îl ajută cu preţioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decât o soţie grijulie, e un adevărat partener de viaţă, e de fapt cea mai importantă colaboratoare a lui Iorga. Exact ceea ce Iorga îşi dorea mai mult, ce remarcase la soţia prietenului A. C. Cuza: "cea mai cuminte femeie ce se poate închipui”, care "urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei”.
 
În sfârşit "acasă": Vălenii de Munte  
"Îmi fac sufletul tare, căci şi trebuie. Mă fericesc că vă am pe voi, pentru că altfel n-ar birui în mine gândul că a trăi şi a te ţinea sănătos este o datorie, orice s-ar întâmpla. Eu, pentru mine, pare că nici n-aş mai fi, şi mă dăruiesc vouă, cari, prin datoria de a vă ţinea şi a vă apăra, mă ţineţi la locul mieu. Nu căuta să înţelegi mai mult. Vreau ca această scrisoare să-ţi ajungă. Şi am credinţa că ceva din iubirea noastră îmi va face întotdeauna drum prin viaţă, prin chinuirile şi primejdiile ei.
Te sărut şi vă sărut".
(Nicolae Iorga, 10 noiembrie 1916, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga)
 
În primii ani de căsnicie, până la naşterea primilor patru copii, Catinca îl însoţeşte peste tot pe Nicolae Iorga, şi la Paris, şi la Budapesta, şi la Cracovia, Cluj, Sofia sau Istanbul, la conferinţe şi în deplasările documentare.
Încântat de devotamentul şi de calităţile de cercetător ale soţiei sale, savantul nu scapă nici un prilej să atragă atenţia în mod public asupra binecuvântării de a o avea pe Catinca alături.
În august 1900, Iorga mărturiseşte că e ajutat în arhivele de la Budapesta de "soţia mea, care îmi face grelele traduceri din ungureşte”. Apoi, în introducerea volumului despre războaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizează că "pentru documentele ungureşti, traducerea mi-a fost făcută de un colaborator pe cât de statornic, pe atât de modest”.
 
După 1907, cu patru copii deja şi cu multe probleme pe cap, Catinca şi Nicolae Iorga decid să lase la o parte viaţa tumultoasă a Bucureştiului şi să se mute într-un târguşor liniştit, unde savantul însuşi visa să găsească un loc prielnic pentru ambiţioasele sale proiecte culturale. Când află despre Vălenii de Munte, Catinca e în al nouălea cer, chiar dacă nu vizitase niciodată locul! Probabil că "ardeleancă ş econoamă de casă cum era ea”, se şi interesase cum se trăia pe acolo. După ani şi ani de peregrinări şi după mutări succesive în case lipsite de orice confort, la Văleni cei doi soţi aveau să găsească, în fine, liniştea şi căldura unui cămin.
Viaţa îi va mai despărţi adesea pe Catinca şi pe Nicu Iorga - trec împreună prin războaie, refugii, crize politice, dar şi prin rutina deplasărilor în străinătate sau prin ţară ale savantului -, dar "acasă” rămâne, pentru amândoi, Vălenii de Munte.
Casa de la Văleni devine, astfel, destinaţia altor sute de scrisori care ţin aprins, peste timp, fiorul poveştii de dragoste din vara lui 1900...

Superba Casă Memorială Iorga din Vălenii de Munte
Conservată întocmai cum era în urmă cu un secol şi transformată în muzeu memorial, casa de la Vălenii de Munte impresionează prin simplitate şi bun gust. Cu excepţia unor suveniruri sau cadouri primite de la prieteni sau admiratori, totul în "Casa Iorga” e fabricat în România, în cel mai pur şi mai clasic stil tradiţional. Mobile trainice, comandate la Câmpulung Moldovenesc, încrustate dichisit cu motive populare tricolore, cuverturi ţesute la ţară, icoane vechi şi, de jur-împrejur, biblioteci neîncăpătoare chiar şi acum, când zeci de mii de volume de colecţie au luat drumul arhivelor bucureştene.
Un fost premier, un mare academician şi un politician de vârf să trăiască atât de modest? Iată ce diferenţă faţă de opulenţa afişată azi de politicieni... Mă mir şi eu, la fel ca miile de turişti care trec pragul casei memoriale din Văleni, să văd că Iorga trăia chiar atât de simplu, ţărăneşte, aproape.
Un hol prelung, mobilat cu lăzile de zestre moldoveneşti, atât de dragi lui Iorga, desparte biroul savantului şi dormitorul cuplului de saloanele din dreapta. Biroul de lucru, masiv, îndeamnă pe dată la lectură. E ticsit de cărţi din toate domeniile ştiinţei, scrise în toate limbile pământului, marcă a geniului poliglot şi pluridisciplinar care a fost Iorga. Dincolo, dormitorul e simplu şi cald, cu perdele de in lăsate peste ferestrele ce dau spre curtea nostalgică, sub bruma toamnei târzii. Un pat mare vegheat de icoane la căpătâi, o oglindă cu lavoar de argint, un mic portret al Catincăi în costum popular şi un birouaş aşteptând, discret, veşti noi şi gânduri bune de la savant, de citit şi răscitit seara, pe el, târziu, la lumina lămpii cu gaz.
 
"N-am să te pot vedea duminecă. Mă voi mângâia întrucâtva cetindu-te. Scrisorile tale sunt o minune de cuminţenie şi bunătate, într-o formă perfectă. Până la revedere, te sărut cu atâta lung şi greu dor". (Nicolae Iorga, martie 1939, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga)

 
Salonaşul cu secrete  
"Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi - bagă bine de seamă - tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria faţă de iubitorul tău N. Iorga."(Nicolae Iorga, septembrie 1917, scrisoare către Catinca Iorga)
 
Salonul Catincăi e mic cât o chilie. O canapea şi un birou cu două fotolii, unde îşi primea prietenele, confidente în rarele clipe de răgaz. Pe un dulăpior, după uşă, stau frumos înrămate fotografii din tinereţe ale copiilor, frumoşi şi zâmbitori, balsam pe suflet la bătrâneţile cele pline de griji. Aici, în acest salon, îşi va fi trăit Catinca, în mare taină, necazurile şi bucuriile simple, ferită de camera de lucru a savantului, de veşnicele şi împovărătoarele sale priorităţi academice sau politice.
Aici îşi va fi plâns, nespus, fiica cea iubită, Titiţa, răpusă de boală în 1912, la numai 8 anişori. Moartea celei despre care toţi vorbeau ca despre "a doua Iulia Hasdeu” l-a zdruncinat atât de tare pe Nicolae Iorga, încât Catinca, pentru a-l îmbărbăta, şi-a reprimat mereu, de faţă cu el, cu o voinţă demnă de un mare pustnic, orice urmă de tânguire.
Aici îşi va fi tras Catinca sufletul, după ce, în 1919, va fi trudit zile întregi să repună în ordine casa pe care, în batjocură, trupele germane o transformaseră în grajd pentru cai.
Tot aici, în salonaş, îşi va fi căutat cuvinte potrivite pentru a-l împăca pe Iorga după eşecul scurtei sale guvernări, în vara lui '32. Şi tot aici îl va fi luat deoparte pe iubitul ei soţ în 1937, când l-a sfătuit să-şi ia o pauză de la universitate, unde era în permanenţă şicanat de legionari.
Aici se va fi rugat, smerită, în lunile de grea suferinţă, în care o boală necruţătoare a încercat-o, la finele anilor '30. Deşi o ştie suferindă şi se bucură de fiecare dată când află veşti bune de la medicii către care o îndrumă, lui Nicolae Iorga nu i se dezvăluie niciodată adevărata boală a Catincăi şi nici gravitatea ei. Într-un moment de mare criză politică şi socială, în care ameninţările şi atacurile la adresa lui Iorga nu mai contenesc, Catinca alege, din prea multă dragoste pentru Nicu, să-şi ducă singură crucea şi să nu-l necăjească şi mai mult...
 
O sfântă: Ecaterina cea blândă şi iubitoare
"Vreau doar atâta să le spun copiilor mei că, fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi fost în stare să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rari excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit nevoia... Doar în rare cazuri, în lipsa lui... Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mai mari... Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de faţă." (Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, însemnare în jurnalul intim)
Teribilul cutremur din 9 spre 10 noiembrie 1940 îi găseşte împreună, la casa din Văleni, pe Nicolae şi Catinca. Lucrurile păreau să se fi liniştit, ultima scrisoare dintre cei doi e plină de optimism, după tomuri întregi în care cei doi soţi deplângeau, deopotrivă, necazurile personale şi soarta unei ţări aflate în derivă. Dar cutremurul schimbă totul în numai câteva clipite. Casa e zdruncinată din temelii şi nu mai poate fi locuită. Familia îşi strânge la repezeală câteva lucruri şi pleacă la vila pe care o deţinea la Sinaia. Între timp, la Bucureşti continuă campania furibundă de presă care prevestea lichidarea lui Nicolae Iorga - pedeapsă pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, de care savantul a fost făcut responsabil, în mod abuziv, pe considerentul disensiunilor mai vechi dintre el şi "Căpitan".
 
Apocalipsa
În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, profesorul, în vârstă de 69 de ani, se găseşte la masa de lucru de la etajul casei din Sinaia. Încearcă să lase deoparte gândurile negre şi se pune să lucreze la "Istoria Universală”.
Într-o cămeruţă la parter, Ecaterina scrie şi ea, în linişte. Se sperie de moarte când, deodată, şapte bărbaţi dau buzna în casă, blocând apoi uşa cu spatele. "Cine sunteţi?", îngaimă, cu răsuflarea tăiată, Catinca. "Poliţia legionară a Capitalei! Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogator”, îi răspunde, pe ton cazon, unul dintre agresori.
Într-un minut, Nicolae Iorga e deja jos, în hol, flancat de cei şapte.
 
Deşi bănuia de multă vreme că i se pregăteşte asasinarea, marele istoric ţine să-şi liniştească soţia, în ultimele clipe dinaintea despărţirii. Insistă ca nu cumva să-i umble la masa de scris, căci avea să se întoarcă în grabă. Apoi, cu grijă, ca să vadă Catinca, îşi ia galoşii cei groşi, să nu răcească pe drum... În drum spre maşina lăsată cu motorul pornit, gata să plece în trombă spre Bucureşti, de undeva apare Alina Iorga, fiica cea mică a familiei, care insistă să-şi însoţească tatăl la Bucureşti. E repezită. Nu se poate. În maşină nu mai e loc.
În casă, terorizată de frică, Ecaterina pune mâna pe telefon. Sună la Mircea Iorga, fiul cel mare, de la Bucureşti, care avea bune relaţii în mediul legionar. Sună la prietenii, partizanii şi apropiaţii lui Nicolae Iorga. Sună la politicienii cei mai importanţi la care avea acces, sună la poliţie, la jandarmerie, sună peste tot. Întreaga lume influentă a Capitalei e alarmată în scurt timp. Antonescu însuşi află de asasinatul ce se punea la cale şi dă imediat în urmărire maşina agresorilor. Avertizaţi, probabil, aceştia îl ascund pe Nicolae Iorga în garajul Poliţiei din Ploieşti.
Noaptea, văzând că intrarea spre Bucureşti e în continuare blocată, "echipa morţii" se abate spre pădurea Strejnic unde, la adăpostul întunericului, îşi execută misiunea criminală. Savantul e găsit mort, străpuns de gloanţe, în dimineaţa zilei de 28 noiembrie, la marginea unui drum.
Vestea asasinatului o ajunge pe Catinca la capătul unei nopţi lungi, de rugă şi nesomn. La fel ca la moartea Titiţei, suferinţa o oţeleşte.
În plină teroare legionară, sfidând un regim care ascunde, într-un comunicat lapidar, moartea unei somităţi a culturii româneşti şi universale şi interzice funeralii naţionale la care, măcar ca fost premier, dacă nu ca academician, Nicolae Iorga era îndreptăţit, Catinca reuşeşte să strângă în jurul ei sute de oameni la slujba de înmormântare de la cimitirul Bellu.
În vreme ce în lumea întreagă, de la New York la Paris, zeci de mari universităţi arborează drapelul în bernă, iar Turcia declară zi de doliu naţional în memoria celui ce-i lăsase moştenire monumentala "Istorie a Imperiului Otoman", la Bucureşti, uciderea lui Iorga e subiect tabu...
 
Peste Catinca Iorga începe să coboare întunericul. Copleşită de durere, luptă cu boala şi suferinţa pentru a pune în ordine tot ceea ce ţinea de viaţa şi de opera savantului. Contactul cu cărţile şi manuscrisele rămase în bibliotecă, cu ultimele pagini acoperite de scrisul lui, îi dă putere. Dorinţa de-a rândui moştenirea marelui istoric, care îi fusese şi soţ, o ţine în viaţă.
Întâi de toate, se îngrijeşte de soarta copiilor, marcaţi puternic de moartea tatălui lor. Desparte, cu mare chibzuinţă, averea familiei de tot ceea ce socotea a fi bun public în ceea ce Nicolae Iorga lăsa în urmă. Apoi, cu sârgul pe care l-a avut decenii la rând ca "secretara personală” a lui Iorga, strânge într-o uriaşă arhivă toată corespondenţa profesorului şi toate scrierile sale nepublicate.
Câte dureroase aduceri aminte, câte clipe de dor sfâşietor, câte momente de disperare o vor fi încercat pe când recitea rândurile scrise de soţul ei! Dar şi câtă mândrie de a-şi fi împărţit destinul cu un geniu.
Vechile rădăcini ale familiei sale de cărturari ardeleni îi dau putere, o ambiţionează să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Se ocupă de soarta aşezămintelor culturale făcute de Iorga la Vălenii de Munte şi se luptă pentru ca marelui savant să i se facă dreptate.
Când află numele criminalilor, depune fără preget plângeri penale pe numele lor, fără să ţină seama de ameninţările din jur. Zbaterea durează un an. Suprapusă peste suferinţa pierderii omului a cărui viaţă şi operă devenise, de atâta amar de vreme, raţiunea ei de a fi, boala pe care i-o ascunsese lui Nicu se agravează necruţătoare.
 
Catinca moare la exact un an după asasinarea lui Nicolae Iorga. Vestea decesului ei apare în presă, în aceeaşi ediţie cu anunţul privind parastasul de 1 an de la moartea istoricului.
Moartea Catincăi e comemorată în "Curentul”, printr-un editorial de pagina întâi. Momentul politic se schimbase! Sub semnătura influentă a lui Pamfil Şeicaru, o ţară întreagă află, atunci, despre dedicaţia şi jertfa unei femei de excepţie: Catinca Iorga. Şi despre o poveste de dragoste sfârşită la o margine de pădure, cu un glonţ.
"Ştia să potolească furtuna cu privirea acelor ochi albaştri, de o infinită bunătate, afla întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, rostit cu acea voce cristalină, de o învăluitoare muzicalitate, spre a înlătura o supărare, înseninând atmosfera. Căuta să rămână în umbră, avea o neobicinuită aristocraţie de a fi soţia unui om de o aşa covârşitoare personalitate. Toată străvechea şi autentica nobleţe a oamenilor din cuprinsul Transilvaniei o regăseai în ţinuta, în gestul, în această măsurată comunicativitate".
(Pamfil Şeicaru, noiembrie 1941, "Curentul”)
 
Pentru documentarea articolului, autorul a folosit mărturii, texte şi lucrări semnate de Liliana Iorga-Pippidi, Andrei Pippidi, Lucian Nastasă, Paul D. Popescu, Petre Ţurlea, Ion Bocioacă, Haralamb Zincă şi Valeriu Râpeanu.
 
Mulţumiri speciale distinsei doamne Daniela Moraru, sufletul Muzeului Memorial "Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, pentru resursele documentare puse la dispoziţie, şi doamnei Carmen Ionescu, pentru ghidajul atât de calificat.

duminică, 16 noiembrie 2014

10 nebuni care ne-au molipsit


 
Despre legătura dintre nebunie şi talent s-a mai vorbit. Selecţia de faţă nu vizează gradul talentului “pacienţilor”, ci impactul lor asupra umanităţii “sănătoase”.
alt



PACIENTUL 1
Edgar Allan Poe, 1809-1849, scriitor american, poet
alt
Diagnostic. “tulburare mintală”, un diagnostic precis nu a fost stabilit.
Simptome. Frică de întuneric, pierderi de memorie, mania persecuţiei, comportament inadecvat, halucinaţii.
Articolul lui Julio Cortázar, “Viaţa lui Edgar Poe”, conţine o descriere tulburatoare a unuia dintre atacurile bolii scriitorului, când în 1842, având o criză, acesta a făcut o călătorie de la Philadelphia la New York, atras de amintirea lui Mary Devereaux, fata pe a cărei unchi l-a biciuit odată. Mary era căsătorită, iar Edgar a fost cuprins de dorinţa absurdă de a afla dacă aceasta îşi iubeşte soţul. După mai multe traversări ale râului cu feribotul, întrebând în stânga şi-n dreapta de adresa femeii, i-a găsit într-un final casa, unde a făcut scandalul de rigoare, dupa care a rămas să bea ceai… În cele din urmă, oaspetele a plecat, nu înainte de a ciopârţi cu cuţitul ridichile din gradină si dea a-i cere bietei Mary să-i cânte melodia lui preferată. După cateva zile a fost găsit în padurile din împrejurimi, rătăcind cu mintea ratacită.
Istoricul bolii: De la sfârşitul anului 1830 Edgar Poe suferea de depresii frecvente. Abuza de alcool şi curand la acesta s-a adaugat opiumul. Starea psihică i s-a înrăutăţit semnificativ odată cu boala gravă a tinerei sale soţii (s-a casatorit cu verişoara sa Virginia, când aceasta avea doar treisprezece ani, iar după şapte ani de căsătorie, în 1842, ea s-a îmbolnăvit de tuberculoza şi cinci ani mai târziu a murit). După moartea Virginiei, în cei doi ani care-i mai rămâneau de trăit, Poe s-a îndrăgostit de câteva ori şi chiar a încercat de două ori să se recăsătorească. Prima încercare a eşuat din cauza refuzului alesei, speriate de crizele sale, a doua – din cauza absenţei mirelui: cu putin timp înaite de nuntă, Poe s-a îmbătat zdravan. A fost găsit după cinci zile într-o tavernă ieftină din Baltimore. Scriitorul a fost internat intr-o clinică unde a murit după alte cinci zile, suferind halucinaţii teribile. Unul dintre coşmarurile principale ale lui Edgar Poe  – moartea în singurătate – în ciuda tuturor măsurile de precauţie, a devenit realitate. Le-a cerut multora angajamentul de a fi cu el în ultima clipa, dar la ora trei dimineaţa pe 07 octombrie 1849, nici un apropiat nu a fost langa el. Înainte de moarte, Poe îl chema frenetic pe Jeremy Reynolds, un cercetator de la Polul Nord.
Cu ce ne-a molipsit. Cu două genuri literare extrem de populare astăzi.
Primul – roman (sau povestire) de groază. O mare influenţă asupra lui Edgar Allan Poe a avut-o Hoffman, dar romantismul sumbru a lui Hoffman pentru prima dată a fost îngroşat la consistenţa unui adevarat coşmar – vascos, disperat şi foarte sofisticat (“The Tell-Tale Heart”, “Prăbușirea casei Usher”).
Al doilea gen – detectiv. Anume Monsieur Auguste Dupin, eroul povestirilor lui Edgar Allan Poe (“Crimele din Rue Morgue”, “Misterul lui Marie Roget”), a devenit precursorul personajului Sherlock Holmes (al lui Arthur Conan Doyle), cu metoda sa deductivă.


PACIENTUL
 2
Friedrich Wilhelm Nietzsche, 1844-1900, filosof german
alt
Diagnostic. Schizofrenie “mozaicală”, posibil pe fundal de sifilis.
Simptome. Megalomanie (trimitea scrisori cu textul: “Peste două luni voi deveni primul om de pe pământ”, a cerut scoaterea de pe pereţi a tablourilor, deoarece apartamentul său e un “templu”), tulburări de conştiinţă (îmbrăţişează un cal în centrul oraşului, încurcând circulaţia) , dureri severe de cap; comportament inadecvat. În dosarul medical al lui Nietzsche se notează că pacientul a băut dintr-o cizma propria urină, a emis strigăte incoerente, il vedea pe paznicul spitalului ca fiind Bismarck, a încercat să baricadeze uşa cu fragmente de sticlă spartă, a adormit pe podea langa pat, a sărit ca un ţap, se strâmbă şi ridică umărul stâng.
Istoricul bolii. Nietzsche a suferit câteva crize de apoplexie, a suferit dereglări psihice în ultimii 20 de ani din viata (anume în această perioadă au apărut cele mai importante lucrări ale sale, printre care “Aşa grăit-a Zarathustra”), dintre care 11 i-a petrecut în spitale de boli mentale, acasă a fost îngrijit de mama sa. Starea lui s-a deteriorat constant – spre sfârşitul vietii filozoful putea emite doar fraze simple, de exemplu: “Sunt mort, pentru că sunt prost”, sau “Sunt prost pentru că sunt mort.”
Cu ce ne-a molipsit. Cu ideea de Supraom (paradoxal, anume pe acest om, care sărea viguros ca un ţap, îl asociem cu personalitatea liberă, perfectă, deasupra moralei, existentă dincolo de bine şi de rău).
Cu ideea de moralitate nouă (“morala stapânilor” în schimbul ” moralei sclavilor “): o morală sănătoasă trebuie să glorifice şi să sporească dorinţa naturală a omului pentru putere. Orice altă morală este dureroasă şi decadentă.

Cu ideologia fascismului: bolnavii şi slabii trebuie să moară, cei mai puternici – să învingă.
Cu acceptarea enunţului “Dumnezeu e mort”.



PACIENTUL
 3
Ernest Miller Hemingway, 1899-1961, scriitor american
alt
Diagnostic. Depresie acută, tulburări psihice.
Simptome. Tendinţe sinucigaşe, mania persecuţiei, crize nervoase.
Istoricul bolii. În 1960, Hemingway a revenit din Cuba în Statele Unite. Suferea de depresie, teamă şi nesiguranţă, aproape nu mai putea să scrie şi prin urmare, a urmat în mod voluntar un tratament la o clinică de psihiatrie. Hemingway a suferit 20 de şedinţe cu şocuri electrice, despre aceste proceduri, el a spus: “Medicii care ma tratau cu şocuri electric, nu înţeleg scriitorii… Ce sens avea să-mi distrugă creierul şi să-mi şteargă memoria, care este capitalul meu, aruncându-mă la marginea vieţii? A fost un tratament genial, doar că au pierdut pacientul”. La ieşirea din clinică, Hemingway s-a convins că tot nu poate să scrie şi a făcut prima încercare de sinucidere, dar rudele au reuşit să-l oprească. La cererea soţiei a făcut un al doilea ciclu de tratament, dar intenţiile nu şi le-a schimbat. La câteva zile după intoarcerea din spital, s-a împuşcat în cap.
Cu ce ne-a molipsit. Cu boala “generaţiei pierdute”. Hemingway, ca şi tovarăşul său de epocă, Remarque, se referea la o generaţie specifică, trecută printr-un război concret, dar termenul a fost mult prea tentant şi convenabil şi de atunci, fiecare generaţie găseşte un motiv să se considere pierdută.
Cu o nouă tehnica literară, “metoda iceberg”- atunci când un text zgârcit, comprimat şi incolor implică un subtext generos şi sfâşietor.
Cu un nou model de “machoism”, încorporat în creatie şi în viaţă. Eroul lui Hemingway este un luptător taciturn şi aspru, care înţelege că lupta este inutilă, dar se luptă până la capăt. Cel mai intransigent macho al lui Hemingway este probabil pescarul Santiago (“Batranul si Marea”), în gura căruia Marele Hem a pus fraza: “Omul nu este creat să sufere o înfrângere. Omul poate fi distrus, dar nu învins”. Hemingway însuşi a fost vânător, soldat, atlet, marinar, pescar, călător, laureat al premiului Nobel, cu un corp plin de cicatrici. Spre marea dezamăgire a multora nu a luptat până “la capăt”. Cu toate acestea, scriitorul nu şi-a compromis idealurile. “Un barbat nu are dreptul să moară în pat. Fie în luptă, fie cu un glonţ în frunte”.


PACIENTUL 4
John Forbes Nash, născut în 1928, matematician american, laureat al Premiului Nobel. Cunoscut publicul larg datorită filmului lui Ron Howard, “A Beautiful Mind”
alt
Diagnostic. Schizofrenie paranoidă.
Simptome. Mania persecuţiei, idei obsesive, delir, probleme de autoidentificare, conversaţii cu interlocutori inexistenţi.
Istoricul bolii. În 1958, revista Fortune l-a numit pe Nash steaua în ascensiune a Americii în “noua matematică”. În acelaşi an i-au apărut primele simptome ale bolii. În 1959, Nash a fost demis de la locul de muncă şi plasat într-o clinică psihiatrică într-o suburbie din Boston (McLean Hospital) pentru tratament obligatoriu. După chimioterapie starea lui s-a îmbunătăţit oarecum, a fost externat şi împreună cu soția a plecat în Europa, unde a încercat să se stabilească cu statutul de “refugiat politic”. I-a fost refuzat azilul politic şi după un timp a fost deportat din Franţa în Statele Unite. Familia s-a stabilit în Princeton. John Nash nu lucra, iar boala a progresat rapid.
În 1961 el a fost internat în Trenton State Hospital, New Jersey, unde a făcut un tratament cu insulină. Cu toate acestea, după externare, Nash a fugit din nou în Europa, părăsindu-şi soţia şi copilul (în 1962 a divorţat, dar fosta soție, Alicia Lard, a continuat să-l ajute).
La întoarcerea în SUA, Nash fost de acord să ia în mod regulat medicamente antipsihotice, iar starea lui s-a îmbunătăţit într-atât încât colegii săi au aranjat să lucreze la Universitatea Princeton. Dar după un timp a refuzat tratamentul de teama că medicamentele i-ar putea afecta abilităţile mentale şi munca ştiinţifică – starea i s-a agravat din nou.
Timp de mulţi ani, Nash făcea vizite la Princeton, scriind pe table formule de neînţeles, şi vorbind cu “vocile”… Studenţii şi profesorii s-au obişnuit cu el, cum te-ai obișnui cu o fantomă inofensivă, iar  Nash, spre surprinderea tuturor şi-a revenit şi s-a reapucat de matematică.
În 1994, la 66 de ani, John Nash (impreuna cu Reinhard Zeltenom şi John Harsanyi) a câştigat Premiul Nobel pentru economie “pentru analiza echilibrului în teoria jocurilor noncooperatiste”.
În 2001 sa recăsătorit cu Alicia Lard.
Cu ce ne-a molipsit. Cu noua abordare ştiinţifică la teoria economică a jocurilor şi a aşa-numitei matematici a concurenţei: Nash a refuzat scenariul standard “câştigător – pierzător” şi a construit un model matematic în care cele două părţi concurente doar pierd din cauza rivalităţii continue. Acest scenariu a fost numit convenţional “echilibrul lui Nash”: jucătorii păstrează echilibrul, căci orice schimbare le-ar putea înrăutăţi situaţia. Cercetările lui Nash în domeniul teoriei jocului au fost utilizate pe scară largă de către americani în timpul Războiului Rece.


PACIENTUL 5
Jonathan Swift, 1667-1745, scriitor irlandez
alt
Diagnostic. Boala Pick sau boala Alzheimer – experţii nu au ajuns încă la o concluzie unanimă.
Simptome. Ameţeli, dezorientare în spaţiu, pierderi de memorie, incapacitatea de a recunoaşte oamenii şi obiectele din jur, incapacitatea prinderii sensului vorbirii umane.
Istoricul bolii. O creştere treptată a simptomelor până la demenţă deplină la sfârşitul vieţii.
Cu ce ne-a molipsit. Cu o nouă formă de satiră politică. “Călătoriile lui Gulliver” cu siguranţă nu este prima viziune sarcastică a unui intelectual luminat asupra lumii, dar inovaţia aici nu constă în viziune, ci în optică. În timp ce alți sarcastici priveau viaţa printr-o lupă sau un telescop, decanul Catedralei Sf. Patrick şi-a meşterit în acest scop un obiectiv cu o sticlă curbată. Ulterior, de acest obiectiv s-au folosit cu plăcere scriitori precum Gogol, pe care-l vom găsi de asemenea în acest “salon”.


PACIENTUL
 6
Jean-Jacques Rousseau, 1712-1778, scriitor şi filosof francez
alt
Diagnostic. Paranoia.
Simptome. Mania persecuţiei.
Istoricul bolii. Ca rezultat al conflictului dintre scriitor şi biserică/guvern (la începutul anilor 1760, după apariţia cărţii “Emile, sau despre educaţie”), a început inerenta suspiciune a lui Rousseau a căpătat forme extrem de dureroase. Îşi imagina conspiraţii peste tot, ducea o viaţă ascetică şi nicăieri nu zăbovea prea mult timp, crezând că toţi prietenii şi cunoscuţii fie complotează împotriva sa, fie îl suspectează de ceva (de exemplu, Rousseau a crezut că gazdele dintr-un castel, unde era în vizită, îl consideră vinovat de otravirea unui servitor, care tocmai a decedat, şi a cerut autopsierea cadavrului pentru a-și demonstra nevinovăția).
Cu ce ne-a molipsit. Cu reforma pedagogică. Manualele moderne de creştere a copiilor în multe privinţe îl repetă pe “Emile … “:
1) în loc de metoda “represivă” de educaţie, Rousseau propunea încurajarea şi afecţiunea;
2) el considera că un copil trebuie să fie liber de tocirea mecanică a unor fapte seci şi trebuie să i se explice totul în exemple vii şi numai atunci când copilul este pregatit psihic să accepte informaţia nouă;
3) Rousseau considera că sarcina pedagogiei e să dezvolte talentele naturale şi nu să corecteze personalitatea;
4) pedeapsa, după Rousseau, ar trebui să fie o consecinţă naturală a comportamentului copilului şi nu o manifestare a celui puternic asupra celui slab;
5) mamelor, Rousseau le recomanda să-şi alăpteze singure copiii şi nu să-i predea doicilor;
6) Rousseau pleda chiar împotriva scutecelor, care îngrădesc libertatea mişcărilor copilului.
Cu un nou tip de erou literar, şi cu noi tendinţe literare. Fiinţa cu suflet minunat, “sălbaticul” sensibil, ghidat nu de raţiune, ci de simţire (o simțire de înaltă morală) a fost generat de imaginaţia lui Rousseau şi s-a dezvoltat în continuare, a crescut şi s-a învechit în cadrul sentimentalismului şi romantismului.
Cu ideea unui stat democratic (care rezultă direct din lucrarea “Contractul social”).
Cu revoluţia (anume “Contractul Social” îi inspira pe luptătorii pentru idealurile Revoluţiei Franceze. Rousseau însuşi, în mod ironic, nu a fost niciodată un susţinător al unor astfel de măsuri radicale.


PACIENTUL
 7
Nikolai Vasilievici Gogol1809-1852, scriitor rus 
alt
Diagnostic. Schizofrenie, psihoză periodică.
Simptome. Halucinaţii vizuale şi auditive, perioade de apatie şi letargie (până la imobilitatea totală şi incapacitatea de a răspunde la stimuli externi), alternate cu accese de surescitare, stări depresive, ipohondrie în formă acută (marele scriitor era convins că toate organele din corpul său sunt oarecum amestecate, iar stomacul este “cu susul în jos”), claustrofobie.

Istoricul bolii. Manifestări ale schizofreniei l-au urmărit pe Gogol întreaga viaţă, dar în ultimul an boala a progresat în mod semnificativ. Pe 26 ianuarie 1852 a murit de febră tifoidă sora unui prieten apropiat (Ekaterina Khomyakova), şi acest lucru a cauzat scriitorului cel mai puternic atac de ipohondrie (“Am fost invadat de teama de moarte”, se plângea el). Gogol s-a retras în rugăciuni neîntrerupte, aproape a refuzat să mai mănânce, plângându-se de slăbiciune şi stare generală proastă, susţinea că e grav bolnav, deşi doctorii nu i-au diagnosticat nici o boală, cu excepţia unei mic tulburări gastro-intestinale. În noaptea de 11 spre 12 februarie scriitor şi-a ars manuscrisele (a doua zi dimineaţă, a explicat că a fost impins de diavol), iar starea lui s-a deteriorat în mod constant. Tratamentul (nu prea profesionist în acele timpuri: lipitori în nări, învelirea în cearşafuri ude) nu a dat rezultate şi pe 21 februarie 1852 scriitorul a murit. Adevărata cauză a morţii sale a rămas neclară, există ipoteze diverse – de la otrăvire cu mercur până la obligaţii contractuale faţă de necuratu’. Cu toate acestea, cel mai probabil, Gogol s-a epuizat nervos şi fizic.
Cu ce ne-a molipsit. Cu dragostea specifică pentru omul mărunt, constând din jumătate dezgust, jumătate milă.


PACIENTUL
 8
Guy de Maupassant, 1850-1893, scriitor francez
alt
Diagnostic. Paralizie cerebrală progresivă.
Simptome. Ipohondrie, tendinţe sinucigaşe, convulsii, delir, halucinaţii.
Istoricul bolii. De-a lungul vieţii, Guy de Maupassant a suferit de ipohondrie: îi era foarte frică să nu înnebunească. Din 1884 Maupassant a avut primele crize nervoase şi halucinaţii. Într-o stare de excitare nervoasă extremă, a avut două tentative de suicid (o dată cu un revolver, a doua – cu ajutorul unui cuţit de hârtie, ambele eşuate). În 1891, scriitorul a fost internat la clinica doctorului Blanche, în Passy, unde a trăit în stare semiconştientă până la moarte.
Cu ce ne-a molipsit. Cu fiziologizmul şi naturalismul (inclusiv erotic) în literatură.
Cu necesitatea de a lupta cu societatea de consum lipsită de suflet.


PACIENTUL
 9
Vincent Willem van Gogh, 1853-1890, pictor olandez
alt
Diagnostic. Schizofrenie.
Simptome. Halucinaţii vizuale şi auditive, convulsii, accesse de agresivitate alternate cu bucurie nemotivată, tendinţe sinucigaşe.
Istoricul bolii. În ultimii trei ani din viată, boala artistului progresează mult. În timpul unei crize, face celebra intervenţie chirurgicală, tăindu-şi lobul stâng şi partea de jos a urechii, pe care le ambalează într-un plic şi le trimite iubitei lui ca suvenir. Van Gogh a fost internat într-un spital de boli mentale din Arles, apoi la Saint-Remy şi Auvers-sur-Oise. Artistul a fost conştient de boala sa (“Trebuie, fără echivoc să ma adaptez rolului de nebun”, declara într-una din scrisorile sale). Până la moarte a continuat să lucreze, în ciuda lipsei complete de interes a cumpărătorilor pentru lucrările sale, a dus o viaţă de cerşetor înfometat (conform unor mărturii, în timpul lucrului, îşi mânca uneori vopselele). Anume în timpul “nebuniei” au fost create “Cafeneaua de noapte“, “Câmp de grâu cu ciori“, “Noapte cu stele“. Pe 27 iulie 1890 Van Gogh s-a rănit mortal, împuşcându-se cu un pistol.
Cu ce ne-a molipsit. Cu înţelegerea faptului că valoarea artistică a unei opere este foarte relativă: Cerşetorul nebun, care mâzgălea flori de floarea-soarelui strâmbe, a devenit post-mortem un campion al vânzarilor la licitaţie.
Cu animaţia. Modul creativ al lui Van Gogh (culori strâlucitoare, scene dinamice,  realitate distorsionată grotesc, atmosferă de coşmar sau vis fericit de copil) a pus baza a numeroase lucrări ale artiştilor contemporani-animatori.


PACIENTUL
 10
Serghei Alexandrovici Esenin, 1895-1925, poet rus
alt
Diagnostic. Psihoză maniaco-depresivă.
Simptome. Mania persecuţiei, izbucniri bruşte de furie, comportament inadecvat (poetul zdrobea mobilier în public, spărgea oglinzi şi veselă, strigând insulte).
Istoricul bolii. Datorită crizelor repetate, provocate de regulă de consumul excesiv de alcool, Esenin a urmat în câteva rânduri tratamente în spitale de psihiatrie în Franţa şi Rusia. Dar tratamentele, din păcate, nu au dat rezultate. După o lună de la externarea din clinica profesorului Gannushkin, Esenin s-a sinucis, spânzurându-se de ţeava sistemului de încălzire, în hotelul “Angleterre” din Leningrad. În 1970, a existat o versiune de asasinare a poetului cu inscenarea sinuciderii, dar această versiune nu a fost dovedită.
Cu ce ne-a molipsit. Cu intonaţii noi. Esenin a făcut din isterie normă stilistică, cu lacrimi şi suspine, iubire de sat şi de oameni ai satului.
Cu genul romantismului huliganic urban.
După un articol de Anna Starobinets, de pe Русский Репортер